„Pe măsură ce vom fi zguduiţi de o criză sau alta, dintre dărâmături şi vor ivi Hitleri setoşi de putere şi ne vor spune că a sosit timpul să ne rezolvăm problemele nu numai lepădându-ne de epavele noastre instituţionale, ci şi de libertatea noastră”. O previziune de acum patru decenii, marca Alvin Toffler.
Chiar dacă în cei patruzeci de ani care s-au scurs de la prima ediţie a cărţii „Al treilea val” societatea a cunoscut schimbări importante, dintre care unele au reuşit să depăşească previziunile celebrului analist şi scriitor american, pericolul unei dictaturi personale nu a dispărut, ba dimpotrivă… Şi nu vorbesc de acele zone ale lumii în care dictatura a reuşit să se impună atât de zdravăn încât trăitorii meleagurilor respective nici măcar nu concep că ar putea exista alt regim politic. În momentul de faţă dictatura poate înflori acolo unde nu te aştepţi, chiar şi în ţările cu tradiţie democratică.
Când pomenesc de tradiţie democratică nu mă gândesc la România. Din păcate, românii încă n-au învăţat cum se trăieşte în democraţie, astfel că le vine mai uşor să se lipsească de aşa ceva. Cât timp strugurii sunt prea sus, garantat sunt şi acri, aşa că efortul nu se justifică. Acum trei decenii românii au scăpat de dictatorul Ceauşescu doar pentru a se afunda în „binefacerile” dictaturii lui Iliescu. Da, oameni buni, asta înseamnă să pui minerii să-i stâlcească în bătaie pe cei care te contestă; în fapt, cei mai vizionari dintre români, care şi-au dat seama că regimul Iliescu numai democraţie nu înseamnă.
Cumva, în România, terenul este pregătit pentru dictatură. În ciuda faptului că ne pretindem democraţi şi europeni, mai avem de învăţat. Iar dacă lecţiile necesare nu ne sunt predate la timp, avem toate şansele ca regretele după Ceauşescu şi Epoca de Aur să devină îndreptăţite.
Săptămâna trecută au apărut ceva neînţelegeri între preşedinte şi „Guvernul meu”. Isprava ministrului Vela de la Interne l-a determinat pe preşedinte să reacţioneze ceva mai virulent decât ne-am obişnuit şi într-un final angajaţii ministerului n-au mai umblat cu lumânările printre blocuri. Aparent, a fost vorba de-un derapaj al individului care pretinde că s-ar afla la conducerea Ministerului de Interne, deşi modul în care se exprimă şi analizează lucrurile duce cu gândul mai degrabă la un plutonier analfabet în adevăratul sens al cuvântului; nici măcar analfabetul funcţional devenit celebru tot datorită lui Toffler.
Însă în vârtejul mediatic am pierdut din vedere esenţialul, şi anume pe premierul minune Ludovic Orban. Nu e de ici, de colo, să fii luat din şomaj şi pus în fruntea guvernului. Specialiştii în investigaţii criminale spun că răufăcătorii sunt trădaţi de gesturi mărunte. Chiar dacă şi-au învăţat povestea şi o spun cu convingere, unele scăpări îi dau de gol.
Cam la fel s-a întâmplat şi cu Ludovic. Parteneriatul lui Vela numai al lui Vela nu este. Cum spuneam, individul e mai rău decât un analfabet funcţional. Dacă i se iau foile din faţă e terminat. Nici geaca prea strâmtă nu-l mai ajută. Individul s-a îmbrăcat astfel nu din vanitate, ci pentru a abate atenţia de la dificultăţile de exprimare. În spatele parteneriatului lui Vela se ascunde premierul Ludovic. Căruia nu i-a luat prea mult timp să-şi dea seama că-i place să fie prim ministru. Şi chiar dacă nu străluceşte ca inteligenţă, e suficient de viclean să-şi dea seama că, în condiţii normale, singura activitate pentru care l-ar agrea partidul e cea de trăncănitor pe la emisiunile de televiziune.
Cu alte cuvinte, Orban e premierul de criză. O criză pe care are tot interesul s-o prelungească, pentru că nimeni altul n-ar avea curajul să-şi asume guvernarea în condiţiile actuale sau cele care vor veni. E drept că unii dintre liderii partidelor de opoziţie spumegă virtual şi oferă soluţii, dar să nu uităm că, atunci când au avut ocazia să treacă de la vorbă la faptă, s-au dat deoparte pentru a-i face loc lui Orban, singurul curajos.
Şi curajosul Orban a trecut la treabă. Aparent, nu se pricepe mai deloc, dar dacă privim problema din alt unghi, ne dăm seama că individul se pregăteşte de domnie lungă. După ce săptămâna trecută românii s-au călcat în picioare prin pieţe, chestia asta cu distanţarea socială tinde să devină o glumă proastă. Practic, numai cine n-a vrut nu s-a expus la contaminare. În câteva zile situaţia va exploda, dar asta nu doar din cauza inconştienţei unora, ci şi ca urmare a „măsurilor” dispuse de autorităţi. Nu ne putem aştepta la altceva, dar adevăratul vinovat n-o să păţească nimic, ba dimpotrivă. Cu cât situaţia va deveni mai disperată, cu atât se va simţi mai îndreptăţit să preia puterea. Deja dispune de instrumentele necesare: ordonanţele militare şi un guvern docil.
Tot din acest motiv Orban s-a răţoit la Florin Cîţu, ameninţându-l cu tot felul de represalii, inclusiv că-l lasă fără portofoliu. Nu e Cîţu foarte simpatic, dar, dintre toţi miniştrii, e singurul care dispune de experienţă profesională adevărată, nu ca Orban, care are mai mulţi ani de şomaj decât de serviciu. Nu întâmplător a fost nominalizat, dar şi-a depus mandatul taman în favoarea lui Orban care, iată, s-a şi grăbit să-l „răsplătească”. N-ar trebui să ne mire; Orban ştie cam cine-l poate înlocui şi e dispus să calce pe cadavre pentru a-şi menţine funcţia. Nu e prima dată când un individ cu veleităţi de bufon a primit puterea pentru că sforarii se aşteptau să fie docil. Dar marioneta a prins momentul, a rupt sforile şi n-a mai putut fi controlată. Istoria e plină de astfel de exemple; inclusiv Marele Cârmaci.
