A doua zi de Paști marchează debutul Săptămânii Luminate. Săptămâna care urmează Învierii Domnului este numită Săptămâna Luminată, iar credincioşii sunt îndemnaţi de slujitorii Bisericii să poarte în ei lumina Învierii lui Hristos.
Prin Învierea Domnului Iisus Hristos din morţi, cei din popor cred că Raiul se deschide tuturor sufletelor aflate în prinsoarea iadului începând de la Adam şi până la venirea Mântuitorului şi rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomei. Fiind prima zi după Duminica Paştelui, este considerată ziua în care se deschid porţile Raiului şi ale iertării.
Potrivit tradiţiei, astăzi casa trebuie stropită cu agheasmă. Astăzi, în a doua zi de Paşti, finii ar trebui să meargă la naşi, cu colaci, pască şi ouă roşii, iar copiii merg la părinţi. Fiind însă o perioadă cu foarte multe restricţii impuse de pandemia de coronavirus, aceste vizite sunt interzise.
În unele zone se păstrează obiceiul “udatului” şi al umblatului cu pască pentru vestirea Învierii. Aşadar, lunea, feciorii stropeau cu apă fetele din sat, iar marţea fetele îi udau pe feciori. Obiceiul s-a păstrat, iar tradiţia de a stropi cu parfum rudele şi prietenii vizitaţi a doua zi de Paşti s-a păstrat până astăzi în unele comunităţi.
În Săptămâna Luminată, zilele de miercuri şi vineri sunt zile cu „harţi”. Biserica oferă dezlegare la mâncărurile de dulce datorită Învierii Domnului. De la Învierea Domnului şi până la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar închinăciuni. În această săptămână nu se fac parastase pentru cei plecaţi din această lume. Asta nu înseamnă că sunt daţi uitării. Cei trecuţi la cele veşnice sunt pomeniţi în cadrul oricărei Sfinte Liturghii.
„A crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte”
Ca în fiecare an, la vreme de mare sărbătoare, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a trimis tradiţionalul mesaj credincioşilor.
„Creștinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferințe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viață și familie, el nu este copleșit întru totul de acestea. Se frământă și el, că este om cu neputințe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”. Și Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară.
În același timp, creștinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în fața tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinși de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credința în Dumnezeu, un duh smerit și multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”.
Psaltirea îi este, de asemenea, creștinului, de mare ajutor. „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?, zice el. Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?”. „De voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu (Doamne) cu mine ești”. Cuprins de boală sau înconjurat de vrăjmași, omul credincios are convingerea că Dumnezeu nu-l părăsește pentru că și el a avut inimă milostivă pentru cel cuprins de durere: „Fericit cel ce caută la sărac și la sărman, rostește creștinul prin mijlocirea Psaltirii, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în așternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: „Doamne, miluiește-mă; vindecă sufletul meu că am greșit Ție”.
Sfânta Euharistie așază omul în cea mai puternică legătură cu Dumnezeu, oferindu-i „leacul nemuririi, doctoria pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului creează în mintea, inima și trupul creștinului smerit calea pentru a depăși noianul de neputințe proprii sau colective. Cum aceasta? Ne-o spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Și chiar dacă omul nu se vindecă de o boală trupească sau alt necaz, prin puterea lui Dumnezeu din Sfânta Împărtășanie, el primește tăria răbdării, își duce mai ușor crucea și nu deznădăjduiește. El crede în Înviere, iar a crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte”, se arată în Pastorala ÎPS Teofan.
