Ladă de zestre, cufăr cu acte, lada cu manuscrise – determinativele precizează utilitatea și funcția acestor piese, iar ultima sintagmă trimite, negreșit, pentru orice român la lada cu manuscrisele eminesciene. „La Ipotești nu avem decât o imitare a acesteia. Păstrăm însă, în Casa Memorială, două piese autentice – Lada de zestre a Ralucăi Eminovici și Lada de acte a lui Gheorghe Eminovici. În mutările sale de la Dumbrăveni la Botoșani (definitiv, pe 23 aprilie 1849), de la Botoșani la Durnești și de la Durnești la Botoșani (între 1849 și 1852), de la casa surorii Ralucăi, Marghioala Mavrodin, la propria casă, de la Botoșani la Ipotești (definitiv, în 1853) și, în fine, din casă în atenansă (în 1879), căminarul își purta cu sine lada cu acte, așa cum va purta cu sine lada cu manuscrise fiul său, Mihai (sau Mihaiu, cum obișnuiau să-i spună ai casei). Îndelungatele și numeroasele procese, necontenitele plângeri, interpelări, explicații trebuiau păstrate într-un loc sigur. Cea mai sigură era lada de fier, ferecată cu benzi metalice fixate cu nituri, cu dublă închidere: cu cheie pe capac şi cu două belciuge pentru lacăte, în partea din faţă. Două mânere mobile, fixate în părţile laterale, permiteau mutarea lăzii, chiar dacă pentru ridicarea ei era nevoie de forța a doi oameni ca Gheorghe Eminovici”, a declarat Ala Sainenco, directorul Memorialului Ipoteşti.
Lăzile și cuferele, de diferite dimensiuni și de greutate diferită, mai simple sau mai sofisticate, din piele, lemn sau metal, erau în plină funcționalitate în secolul XIX. Ele serveau drept spațiu de depozitare/păstrare (dacă mai aveau și un lacăt – și de securizare), de transportare a lucrurilor (călătorii își luau cu sine lăzi și cufere), de mobilier și chiar de semn de diferențiere (dacă ne gândim la lăzile de zestre).
