Istoria Romei antice este plină de personalități care au influențat-o, câteodată decisiv. Una dintre acestea este Brutus, cel care în anul 509 î. Hr. l-a izgonit pe ultimul rege al Romei. Altă figură emblematică a fost cea a lui Iulius Caesar, considerat unul dintre cei mai mari generali și oameni politici ai antichității. Nu poate lipsi Octavian Augustus, nepotul lui Caesar și primul împărat roman. Totuși, deși această figură este mult mai puțin cunoscută, ea este un pretendent puternic pentru titlul de cea mai influentă din istoria romană: este vorba despre umilul „pullarius”, sau „ preotul puilor sacri”.
Cum am arătat-o și în articolul precedent, acesta era responsabil cu păstrarea puilor sacri și folosirea lor pentru a face preziceri sau predicții. Aceste păsări sacre, care proveneau din insula grecească Negroponte, azi Evia sau Eubeea, erau păstrate nehrănite în cuștile lor, pentru o perioadă de timp, înainte de a fi eliberate punându-li-se în față mai multe boabe. Dacă le mâncau, acesta era considerat un semn favorabil pentru acțiunea pe care romanii se pregăteau să o întreprindă. Dacă nu se atingeau de boabe, acțiunea nu avea sprijinul zeilor și urma să fie abandonată.
Au existat, în istoria romană, câteva evenimente influențate în mod direct de acești „pullarius” și de interpretările pe care ei le-au dat comportamentului„puilor sacri”. Un asemenea eveniment a avut loc în timpul celui de-al treilea război samnit (298-290 î. Hr.), purtat de republica romană și unul dintre cei mai supărători vecini sudici ai săi, samniții. Aceștia locuiau în zona unde astăzi se află regiunea Campania, renumită pentru orașe precum Napoli și locuri precum Pompeii, Herculaneum și, bineînțeles, Vezuviu. Din punct de vedere lingvistic și etnic, ei erau diferiți față de romanii vorbitori de latină. De asemenea, ei erau autonomi din punct de vedere politic, ceea ce i-a adus în conflict cu romanii, care le doreau teritoriile.
Campania a început prin atacarea cetății samnite Amiternum, complet lipsită de apărare, samniții fiind preocupați să interpreteze sacrificiile și să elaboreze planuri secrete. Între timp, celălalt consul al Romei, Lucius Papirius Cursor, a atacat un alt oraș samnit, Duronia, luând mai puțini prizonieri decât colegul său consular. Papirius a avansat apoi spre fortăreața samnită din Aquilonia, azi o comună din provincia Avellino, regiunea Campania. În fața trupelor sale, Papirius a ținut un discurs compus din două părți. În prima parte se referea la luptă, la armele pe care urmau să le folosească soldații săi și la modul în care puteau acestea străpunge armurile adversarilor. A doua parte se referea la zeii Romei, la modul în care samniții își atrăseseră ura acestora și la răzbunarea pe care o vor oferi zeii prin armata romană. După ce și-a îmbărbătat astfel soldații, Papirius i-a anunțat că bătălia va avea loc a doua zi, îndemnându-i la odihnă. În timp ce zorii se apropiau, la al treilea ceas al dimineții, Papirius a trimis după „pullarius-ul” său: era momentul să verifice prezicerea acestuia.
Când s-au oficiat auspiciile, puii sacri nu s-au atins de boabe. Totuși, „pullarius-ul” a decis să mintă, spunându-i consulului că puii au mâncat cu atâta lăcomie încât boabele li se vărsaseră din ciocuri. Ca o paranteză, meseria de „pullarius” nu era atât de simplă. Aparent, tot ceea ce trebuia să facă acesta era să hrănească puii și să raporteze dacă aceștia au mâncat sau nu. Dar a spune unei armate romane extrem de motivate că atacul ar trebui amânat nu era deloc ușor, și iată de ce augurul a decis să mintă, mai ales că acțiunea sa nu fusese supravegheată, deci nu existau martori.
Încântat de semnul favorabil, Papirius i-a îndemnat pe soldați la luptă, solicitând ajutor și de la călăreții colegului său consul. În acel moment, ceilalți „pullarius” erau în dispută privind interpretarea dată de puii sacri, sugerând că puii nu ar fi mâncat și că al lor coleg ar fi mințit. Era prea târziu, semnalul de atac fusese dat, iar Papirius a ordonat ca pullarius-ul care-i dăduse interpretarea inițială să fie trimis în prima linie. Dacă spunea adevărul atunci, logic, nu avea de ce să se teamă. Dacă ar fi mințit, zeii ar fi abătut asupra lui mânia lor divină. Nefericitul interpret a fost trimis în prima linie. Înainte de a începe bătălia propriu-zisă, bietul pullarius a fost doborât la pământ de o suliță inamică. Papirius a strigat că aceasta a fost o pedeapsă divină și că zeii au luat clar parte la luptă. În acel moment, se spune, un corb trecu prin fața lui și croncăni puternic: era un semn care îi spunea tot ceea ce voia să audă. Totul avea să meargă bine.
După cum s-a dovedit, romanii au câștigat. Cavaleria trimisă de celălalt consul i-a împins pe samniți în cetate, care a devenit scena jafurilor și masacrelor. Se spune că atât de mult aur și argint s-a cărat din Aquilonia încât se putea decora fiecare clădire publică din Roma.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Monument funerar datând din anul 293 î. Hr., dedicat centurionului Marcus Pompeius Asper de către „pullarius-ul” său, Atimetus. În partea din dreapta jos se pot vedea „puii sacri” în cușca lor, un accesoriu nelipsit din inventarul legiunilor romane
Luptători samniți. Imagine de pe piatra tombală a unui mormânt samnit din sec. IV î. Hr.
Locul probabil al bătăliei, azi orașul Agnone – Italia
