„Caerimonia” este un alt termen ce apare foarte des în limbajul religios și în viața cotidiană ale vechilor romani. Cuvântul derivă din latineștile „caerimonia” sau „caeremonia” și are o etimologie obscură, apărând mai întâi în literatura și în inscripțiile din vremea marelui orator Cicero (jumătatea secolului I î. Hr.), dar presupunându-se că are o vechime mai mare. Sensul său a variat de-a lungul timpului. Cicero a folosit termenul de cel puțin 40 de ori, cu trei sau patru sensuri diferite: „inviolabilitate” sau „sfințenie”, înțeles folosit și de către istoricul roman Tacitus, „adâncă venerație”, dar cea mai frecventă este forma de plural, „caerimoniae”, însemnând „prescripții sau acte rituale”.
Există și părerea că „caerimoniae”erau, inițial, instrucțiunile rituale secrete introduse de Numa Pompilius (legendar al doilea rege al Romei, succesor al lui Romulus, lui atribuindu-i-se multe dintre instituțiile religioase și politice ale Romei antice), fiind descrise ca „stabilite/obligatorii și solemne”. Acestea au fost interpretate și supervizate de către „Colegiul Pontifilor” (format din preoții de rangul cel mai înalt, în frunte cu „pontifex maximus” – marele preot), „flamens” (flamenii erau preoții repartizați fiecăreia dintre cei 15 zei importanți ai romanilor), „rex sacrorum” (funcție preoțească senatorială, rezervată patricienilor) și „Vestalele” (fecioare preotese ale Vestei, zeița vetrei. Aveau în grijă focul sacru, care nu trebuia să se stingă niciodată).
Ulterior, „caerimoniae” se va referi și la alte ritualuri, inclusiv culte străine. Aceste rituri unesc subiectul interior cu obiectul religios intern, legând tărâmuri umane și divine. Un istoric roman preciza că „caerimoniae” cerea ca aceia care le îndeplineau să atingă o stare mental-spirituală potrivită, să se pătrundă de „animus” (suflet, spirit). În versiunea acestui istoric a asediului Romei de către gali, în anul 390 î. Hr., când galii au jefuit Roma, „Flamen Quirinalis” ( flamenul sau marele preot al zeului Quirinus) a reușit să salveze obiectele sacre ale Romei ducându-le în localitatea Caere (actualul oraș Cerveteri, situat la circa 50 de km de Roma). Asztfel păstrate, riturile iau numele locului, de aici venind și numele „caerimoniae”.
A fost propusă și o etimologie etruscă, afirmându-se că termenul ar deriva din etruscul „caerus” (întunecat), în sensul de ascuns, de unde ar însemna „întunecimi, secrete”. În sfârșit, există și varianta că echivalentul grec al lui „caerimoniae” ar fi „orgia”. În religia greacă, acest termen definea o formă extatică de închinare specifică unor culte ale misterelor. În mod particular, „orgion” era o ceremonie de cult a lui Dionysos, sărbătorită pe scară largă în Arcadia (localitate greacă din Peloponez, unde se desfășurau Jocurile Olimpice), constând în dansuri fără restricții și sacrificii de animale, la lumina torțelor, cu tăieturi ritualice pe corpul uman sugerând moartea lui Dionysos, cel care a sfârșit sfâșiat de titani. S-a r fi păstrat o parte din corpul lui Dionysos, din care acesta a renăscut.
Cert este că din termenul latin a derivat cuvântul existent și în limba română, „ceremonie”, definit ca „ansamblu de reguli și forme protocolare practicate cu solemnitatea la oficierea unui cult religios”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Portretul unui Flamen, mare preot al unuia dintre cei 15 zei romani (circa 250-260 d. Hr.)
Efigia lui Numa Pompilius, legendarul al doilea rege al Romei, pe o monedă romană bătută de consulul Piso în timpul domniei lui Octavian Augustus. Acest Piso pretindea că este descendentul lui Numa Pompilius
Scenă dionisiacă pe un sarcofag din sec. III î. Hr. În anul 186 d. Hr., romanii vor interzice oficierea serbărilor dionisiace în Imperiu, considerându-le subsersive din punct de vedere religios și politic.
