Un concept foarte important al religiei romane este cel de „fanum”. Termenul desemnează o parcelă de pământ consacrată, sacralizată, un sanctuar, iar din asta un templu sau un altar ce urmează a fi ridicat în acel loc. Un „fanum” poate fi un spațiu sacru tradițional, precum un crâng sau o pădure sacră, așa cum era dumbrava zeiței Diana Nemorensis (Diana din Nemi, un orășel din Italia centrală), sau păduricea de măslini din afara zidurilor Atenei, unde va funcționa Academia lui Platon. În epoca imperială din istoria romană, adică după anul 27 î. Hr., termenii „fanum”, „aedes” (locul unde urma să fie „locuința” zeului), „templum” (spațiu sacru dedicat activităților ritualice) și „delubrum” (altar, dar și clădire ce adăpostea imaginea unui zeu) erau greu de diferențiat în utilizare, dar „fanum” era un termen mai incluziv și mai general. Cuvântul „profan”, însemnând necredincios, care nu respectă lucrurile considerate sacre, care nu ține de religie, derivă din latinescul „pro fano”, adică înaintea, în afara templului, în fața sanctuarului, prin urmare nu se află pe pământ sacru.
În legătură cu termenul „fanum” este și cuvântul „fanaticus”. Acesta desemnează apartenența la un „fanum”, un altar sau un loc sacru. „Fanatici”, așa cum se aplică termenul oamenilor, se referea inițial la slujitorii/preoții unui templu sau devotații unui cult, de obicei în cazul unei religii extatice sau orgiastice, cum era cultul dedicat zeiței Cybele, de origine asiatică, dar adoptată și de către greco-romani, care ajunseseră să o numească „Mama zeilor”. Inscripțiile romane indică faptul că o persoană care se dedica unui cult era etichetată ca „fanatică”, în sensul neutru de „devotată” cultului respectiv. Marele istoric roman Tacitus folosește termenul „fanaticus” pentru a descrie ceata de druizi care o însoțeau pe Boudica sau Boadicea, regina unui trib celtic și conducătoarea unei revolte împotriva stăpânirii romane în anii 60-61 d. Hr. Acțiunea a fost un eșec și la scurt timp regina a murit, sinucigându-se prin otrăvire. Astăzi, ea este considerată un erou popular britanic.
Cuvântul a fost folosit adesea în sens peiorativ, disprețuitor, de către romanii antici, pentru a desemna adepții unor rituri considerate barbare, în contrast cu prescripțiile religiei lor oficiale. Mai târziu, creștinii timpurii foloseau cuvântul pentru a deprecia alte religii decât cea proprie, de unde conotația negativă a cuvântului„fanatic”(excesiv de zelos, exaltat religios).
Festus, gramatician roman din secolul II d. Hr., spune că un copac lovit de fulger se numește „fanaticus”, o referire la credința romano-etruscă în fulger ca formă de semn divin. Episcopul gal Caesarius din Arles (sec. V d. Hr.) scria că astfel de copaci și-au păstrat sfințenia până în timpul său, îndemnându-i pe romani să ardă acești „arbores fanatici”. Copacii fie au fost localizați și au marcat un „fanum”, fie erau considerați ei înșiși „fanum”. Caesarius este oarecum neclar dacă adepții cultului considerau copacii înșiși ca fiind sfinți, sau doar credeau că arderea lor va ucide divinitățile ascunse în ei. În orice caz, nici măcar lipsa lemnelor pentru foc nu-i convingea pe adepți să folosească lemnul sacru drept combustibil, motiv pentru care autorul îi batjocorește pe credincioșii cultului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Lacul și păduricea sacră Nemi, dedicate zeiței Diana Nemorensis, așa cum și le-a închipuit un pictor romantic britanic din secolul al XVIII-lea
Statuetă din bronz din secolul II d. Hr., înfățișând-o pe zeița Cybele într-un car tras de doi lei
Pictură înfățișând-o pe regina Boadicea adresându-se poporului său
