Cât de previzibil era că legea pensiilor în forma trâmbițată de PSD este inaplicabilă? Păi atât de previzibil încât nici promotorii ei nu au crezut în ea. Era așa o fantasmagorie încât sunt sigur că au dat-o știind sigur că nu vor mai fi la putere la data intrării ei în vigoare și urma să se transforme într-un uriaș bolovan legat de gâtul oricui le va urma la guvernare. Ceea ce s-a și întâmplat.
Ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, susţine că este necesară reformarea rapidă a sistemului de pensii, pentru că, altfel, celor născuţi după 1970 nu va mai avea cine să le plătească pensiile. Ce să spun, mare secret! Presa scrie asta de vreo 10 ani. Ministrul a explicat că sistemul de pensii funcționează în prezent ca un Caritas. „Cât timp cât sunt oameni să contribuie este OK, dar având în vedere evoluţia demografică din România, celor născuți în anii ’70 nu va mai avea cine să le plătească pensia. Trebuie să luăm foarte rapid o decizie de reformă a sistemului de pensii. O reformă durează cam 10-15 ani”, spune Cîțu. Apoi și-a adus aminte că de aia a fost pus acolo, tocmai ca să găsească soluții, și a dat repede asigurări că Legea pensiilor va fi pusă în aplicare exact aşa cum este, în 2020, banii fiind prevăzuţi în buget. De asemenea, a adăugat că va continua discuţia despre pensiile speciale și speră ca problema să fie rezolvată în acest an.
Recenta descoperire că pensiile speciale în plată sunt în număr de 140.000 „militare” şi sub 10.000 pentru celelalte categorii (magistraţi și restul lumii) nu încheie nici pe departe discuţia. Deoarece nu avem 140.000 de veterani din teatre de luptă reale. Majoritatea beneficiarilor militari sunt pur și simplu funcţionari cu epoleţi din armată, poliţie, servicii speciale și penitenciare, care îşi pot continua cu brio activitatea până la termenul de pensionare al civililor fără vreun impediment obiectiv. Ba chiar majoritatea o și fac, cumulând cele două categorii de venituri.
Provocarea reală pentru noi, ca societate, e să separăm grâul de neghină, fără isterii şi extremisme, ca să vedem câţi din cei 140.000 se încadrează în criteriul obiectiv al pensionării anticipate. Că dincolo, între cei 10.000 de civili, nu cred să fie măcar unul cu motive plauzibile. Argumentele gen „importanţa socială a muncii”, ori „meseria mea e mai stresantă decât a ta” duc doar la o nesfârșită și inutilă bătălie socială, din moment ce nu există un instrument obiectiv de măsură. Experiența cerută într-o profesie, stagiile lungi de pregătire, restricţiile şi incompatibilităţile legale în exercitarea ei, orele neregulate de muncă ori nivelul de stres, sunt deja toate cuantificate în salarii, nu trebuie inventate recompense în plus.
Ca la un semnal, în ajutorul lui Cîțu sare și „tovarășul Manole” (tovarăș cu Felix și cu Petrov, nu cu mine) care arată, foarte îngrijorat, că „pensiile trebuie să crească, dar problema este procentul cu care cresc. Asta e singura discuție. Când economia creşte cu 4%, nu poate să crească ceva cu 40%, nu e ceva marginal”. De acord, am criticat până la disperare cinismul pesediștilor care au copt o lege criminală față de posibilitățile reale ale țării, dar să vii cu argumente de tip FMI, cu deficitul care va depăși 4,4% din PIB și creșterea fiscalității (chiar dacă recomandă ponderare și în acest domeniu) mi se pare complet depășit pentru stadiul actual de dezvoltare al țării. Nu mai bine ar revizui BNR regulamentele care permit băncilor străine să externalizeze creditele performante și, totodată, profituri uriașe din țară? Ungurii au făcut-o, băncile străine au țipat ca din gură de șarpe dar de plecat n-a plecat niciuna din Ungaria.
Înțeleg, din ieșirile celor doi – secondați în surdină și de alții, că se află între ciocan și nicovală. Să abroge legea nu au cum, că i-ar zdrobi PSD în alegerile care urmează. Să îi dea drumul așa cum este ar însemna să prăvale țara în hăul unei recesiuni mai grave decât cea din 2008. Și totuși, experții spun că ar fi de unde: dacă nu am mai fi ultimii din Europa la colectarea TVA, fiindcă statul nostru adună abia puțin peste o treime din ceea ce i se cuvine; dacă am reuși să aducem la suprafață măcar o parte din economia subterană, cea care este apreciată, optimist, cam la un sfert din PIB; dacă am reuși să creștem productivitatea muncii; dacă am anula pensiile speciale și dacă am reduce veniturile aiuristice ale unora dintre șefii din administrație și din companiile de stat; și mulți alți de „dacă” din seria celor care au împărțit România în două, respectiv în clasa unor privilegiați ale căror venituri depășesc cu mult prea mult folosul pe care îl aduc societății și restul lumii, cei cărora nu le ajung banii de la o lună la alta.
Desigur că oricare dintre posibilele soluții pentru a pune în practică o lege necesară și mult așteptată de oamenii de rând necesită voință politică. Acolo se iau marile decizii și de aceea i-am trimis acolo, nu ca să spună prostii la televizor. Acum o să vedem dacă sunt în stare de ceva sau s-au aburcat în vârful căpiței doar ca să continue joaca de-a „na-ți-o ție, dă-mi-o mie”.
