Citesc că polonezii se întorc valuri-valuri acasă. O știre Bloomberg preluată de Agerpres anunță că anul trecut numărul polonezilor care s-au întors în patrie a fost, pentru prima dată după 30 ani, mai mare decât al celor care au părăsit țara. Potrivit institutului naţional de statistică de la Varşovia, numărul cetăţenilor polonezi care trăiesc peste hotare a scăzut cu 85.000 anul trecut, ajungând până la 2,4 milioane persoane. Cele mai populare destinații pentru emigranții polonezi sunt Germania – cel mai mare partener comercial al Poloniei – și Marea Britanie.
Ce are a face asta cu noi? Păi, ar trebui să aibă, fiindcă destinele țărilor noastre, după al doilea război mondial, au avut în cea mai mare parte un traseu comun. Diferențele majore au constat doar în modul de abordare a reformelor economice și morale precum și a unei mai mari rigurozități a lor în exercitarea actului de administrație. De aceea, dintre toate statele foste comuniste, Polonia este deocamdată singurul care a trecut la stadiul de economie dezvoltată. Rata şomajului a ajuns la un minim istoric iar salariile sunt în creştere, dat fiind deficitul de personal. Din acest ultim punct de vedere și la noi este acum la fel. Dar asemănările se opresc aici.
Rădăcinile succesului economic polonez coincid cu momentul în care noi am dat-o în bară, în primul an de după Revoluție. Ei au aplicat o terapie de șoc, inițiată de corifeii celebrului sindicat Solidaritatea, noi am chemat minerii. Ei au avut curajul unor măsuri extrem de îndrăznețe de dezmembrare a economiei socialiste, liberalizare și trecerea la economia de piață, noi am dat-o pe mâinile foștilor nomenclaturiști. Ei au aplicat lustrația, noi – nu. Atât de îndrăznețe au fost acele măsuri încât mulți au avut de suferit, iar liderii Solidarității au ajuns să fie ținta protestelor și invectivelor. Astăzi însă polonezii le mulțumesc.
În ultimii 30 de ani, în Polonia s-au perindat – ca peste tot – o sumedenie de guverne de diferite orientări. În unele cazuri, așa cum sunt conservatorii din Partidul Lege și Justiție, aflați astăzi la putere, unele politici instituționale sunt de puternică esență iliberală, oarecum contrare sensului încă în funcțiune al Uniunii Europene, dar pe de altă parte seriozitatea administrației lor nu a putut fi pusă niciodată la îndoială.
Pentru că, indiferent cine a deținut puterea, ceva s-a păstrat în practica guvernării lor: credința în economia de tip liberal, echilibru în finanțele publice și, după aderarea la Uniunea Europeană, o excepțională absorbție a fondurilor de coeziune. Iar creșterea economică poloneză nu este de găsit doar în cifre și statistici. Ea chiar se face simțită în viața oamenilor, în venituri și, foarte important, în infrastructura țării. Polonia și-a modernizat orașele și satele, școlile și spitalele, a construit căi ferate de mare viteză, aeroporturi moderne, autostrăzi. A devenit o țară în care poate să-ți facă plăcere să trăiești.
Când ar putea să apară aceeași tendință și noi? Greu de răspuns. În România, sute de foști militari, securiști sau activiști PCR, între care unii au participat activ la reprimarea Revoluției în faza ei incipientă, au diplome de revoluționari. Cu beneficiile materiale aferente. La noi, prima grijă a tuturor seriilor de parlamentari a fost să-și asigure impunitatea. Nu pentru atitudini politice ci pentru fărădelegi, pentru tunuri de sute de milioane de lei. Ba chiar și pentru crime, dacă ne gândim câți dintre ei au provocat accidente cu victime fără să facă o zi de închisoare pentru faptele lor.
În România poți ajunge profesor universitar, ba chiar membru în comisiile de atestare a titlurilor, chiar dacă ai furat. Căci plagiatul este un furt sadea. În România, iată un caz recent, poți fi și în sala de operație și la o oră distanță vorbind prin telefon, în același timp. Iar dacă pacientul arde în timpul operației, este desigur doar o întâmplare nefericită. În România, parveniții noii nomenclaturi pot locui în vile de stat imense plătind chirii de 150 de lei pe lună sau pot să-și construiască palate de 900 mp și să plătească impozit impozit pentru 70 mp. La noi, cei care fac parte din anumite „sisteme” pot ieși la pensie la 45 de ani și pot fi reangajați a doua zi pe același post, cumulând pensia cu salariul. Tot la noi, magistrații pot avea venituri uriașe dar și să pună rezoluții pe anumite dosare fără măcar să le citească. Ba, mai mult, pot avea simpatii politice pe care să și le exercite pe față fără vreo consecință asupra activității lor.
În fine, dar nu în cele din urmă, în România poți fi acuzat de crime împotriva umanității și în același timp să conduci un institut de așa zise studii asupra acelor crime, pe banii statului. Poți fi numit ambasador în orice țară fără să fi avut cea mai mică tangență, vreodată, cu diplomația. Și, în general, poți ocupa orice post despre care să nu ai nici cele mai vagi cunoștințe. Adică nu partea economică este problema noastră – privații au performat cu vârf și îndesat în toți acești 30 ani – ci corupția și nepotismul pe partea care revine statului. De ce s-ar întoarce cineva la așa ceva?
