Au trecut deja 30 de ani de când țara visată de cei care au murit pentru ea în decembrie 1989 întârzie să apară. Am eșuat lamentabil în a construi o democrație cu un sistem social și profesional meritocratic și care să fie condusă de cei mai buni dintre noi, fără clivaje, fără ură, fără disproporția hidoasă dintre averile păturii de profitori și sărăcia lucie a marii majorități.
Ne-am lăsat, indolenți, pe mâna unui grup de politruci care știau foarte bine ce au de făcut și așa am ajuns ca astăzi valorile libertății să fie călcate sistematic în picioare de către cei care controlează sistemul și structurile sale. Sate întregi fără canalizare și apă curentă, fără drumuri asfaltate, sute de orașe și orășele cu clădiri dărăpănate, cu gropi haotice în drum, infrastructuri devastate – acesta este rezultatul victoriei lor, a foștilor securiști și comuniști care au confiscat Revoluția și stăpânesc țara neîntrerupt de atunci. Ca o consecință, singura valoare autentică a libertății folosită de români a fost aceea de a circula liber, adică de a fugi în toate colțurile lumii.
Între timp, în țară, am înlocuit un sistem clientelar cu altul. Am construit iluzii peste iluzii, speranțe peste speranțe, dar modul de promovare în funcții și de evoluție în carieră este tot cel de pe vremea comunismului, respectiv apartenența la clici, favoritismele, servilismul, mita. Neputința de a construi un sistem meritocratic în administrație, justiție, structuri de forță, industrii, comerț, învățământ, sănătate, cultură sau sport (adică în niciunul dintre toate domeniile de activitate) rămâne cea mai mare deziluzie a acestor ani. Am avut totul la îndemână pentru a construi o democrație autentică și prosperă: entuziasmul începuturilor, liniștea geopolitică, prieteni în Europa care ne-au luat aproape pe sus în comunitatea lor, modele publice, redescoperirea istoriei. Ne-am bătut joc de acest noroc.
A fost destructurată Securitatea în 1990? Dar plasa de relații din întreaga rețea administrativă a țării? Nici vorbă. Securiștii, ca și activiștii PCR – rapid asimilați în administrație, justiție și alte structuri de putere, prin echivalarea ad-hoc a diplomelor de la universitatea comunistă Ștefan Gheorghiu sau de la școlile de ofițeri – au avut doar un moment de recul și probabil și de spaimă în prima zi după fuga lui Ceaușescu. Însă odată ce au văzut la televizor că nu au de ce să se teamă, ba și că, mai mult, noul tătuc le garantează accesul la resurse și butoane, s-au regrupat imediat. Da, erau singurii care știau să facă administrație, singurii care știau toate legăturile economice ale țării, contractele și conturile, singurii care puteau menține o oarecare ordine socială, dar modul în care au știut să evite controlul societății civile și să nu se supună regulilor adevăratei democrații ne-au adus acolo unde suntem astăzi, într-o țară bolnavă de ea însăși.
Fiindcă toți cei care au ars dosarele Securității în 22 decembrie, toți cei care au tras în semenii lor între 22 și 25 decembrie, toți cei care i-au scuipat pe Rațiu, Coposu și Câmpeanu, toți cei care i-au aplaudat pe minerii care devastau capitala, toți cei care i-au votat ani la rând pe hoții care furau la vedere, fără jenă, avutul țării, toți cei care i-au făcut scăpați pe hoți, toți aceștia sunt români. Nu venetici, nu crescuți în izolare și îndoctrinare prin ținuturi izolate cum fac jihadiștii arabi, nu altoiți cu extratereștri pe fibra alogenă ci români autentici, cu slujbe, case, copii, vecini cu mine, cu tine, cu cei pe care-i turnau sau îi băteau.
Așa am ajuns să nu existe vreo privatizare importantă în România care să nu aibă printre personajele implicate și câteva figuri ale fostei Securități. Erau singurii care dețineau informația și banii. Așa am ajuns să nu existe posturi importante în politică, administrație sau companii de stat în care să poată fi propus cineva fără viză de la „structuri”. N-am avut nici puterea nemților sau a polonezilor de a pune în practică, într-un act normativ, Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Nu ne-am despărțit de comunism decât formal, târziu și neconvingător, nu am creat spații pentru politici noi, pentru oameni noi, pentru modele. Nu am penalizat călăii și torționarii părinților noștri. Nu ne-am dezbărat de meteahna națională de a ne plăti carierele cu bani, produse sau chiar cu propriul corp, inclusiv pentru copiii noștri. Am perpetuat inconștient, dar foarte comod, un sistem criminal care a creat o societate hâdă.
Am distrus sau am fost complici la distrugerea resurselor noastre istorice – satul, școala, morala publică. Nici satul și nici școala nu mai produc decât arareori (și ca excepție) modele și eroi. Acasă, copiii aud de la părinții lor fie că trăiesc într-o țară mizerabilă, pe care trebuie să o părăsească, fie promisiuni de aranjare a unei diplome și a unei slujbe, mă rog, fiecare după posibilități. Nu ne facem bine așa. Vindecarea – spun medicii – începe prin a recunoaște boala. Însă noi, ca nație, nu am atins încă acest stadiu și nici nu se întrevăd semne că am vrea să o facem. Public și oficial, în actele statului, în manuale și în etica socială, nu șușotind între noi.
