A devenit un obicei să ne amintim, la cincinal, la zece ani, la sfert, jumătate, sau secol întreg, de evenimente trecute, de parcă numerele care conțin zerouri sau se divid cu cinci ar schimba cu ceva valoarea istorică a faptelor petrecute atunci, dându-le o valoare nouă, patinată de timp. Așa s-a petrecut de Centenar, anul trecut, când am sărbătorit formarea României Mari, din care lipsesc totuși părți bune, Moldova de peste Prut simțindu-se și acum ca amputația cea mai dureroasă.
Iată, duminică se împlinesc trei decenii de la Revoluție. Foarte mult pentru noi, însă nici măcar o clipă la scara istoriei. Un regim a fost dat jos prin forță și înlocuit cu altul. Au rămas mistere care vor fi dezvăluite poate la aniversarea a jumătate de veac de când s-au petrecut, la fel ca asasinarea lui Kennedy, când protagoniștii se vor fi săvârșit de mult, sau poate niciodată. Probabil la fel simțea lumea, în special europenii, pe la jumătatea anilor 70 ai secolului trecut, când se împliniseră trei decenii de la terminarea celui de al doilea Război Mondial. Numai că în România a lipsit cu desăvârșire un proces de la Nuremberg, în care capii comuniști să fie condamnați și trimiși să-și ispășească pedepsele. Excepția a fost, așa cum știm cu toți, cuplul Ceaușescu, executat în acel Crăciun.
S-au petrecut multe în anii trecuți de la revolta populară ce a înlăturat dictatura. Inițial comuniștii au fost iute înlocuiți cu neocomuniști, de felul lui Iliescu – cel care a chemat în ajutor minerii, îngrozind Europa care, până atunci, ne căina și ne trimitea ajutoare, apoi cu șleahta de hoți din Convenția Democrată, care a spulberat, împreună cu industria rămasă de la fostul regim și ideea de democrație sau de partide care să se opună foștilor comuniști. Apoi, urcând repede pe scara timpului, dar mult prea încet pentru percepția oamenilor, țara a intrat în Uniunea Europeană, achitând cumplitul preț al depopulării masive, și în NATO, cumpărând pe datorie jucării militare înfiorător de scumpe și plătind totodată jertfa de sânge a militarilor români trimiși să lupte în războaiele altora, împotriva unor inamici uneori inventați, cum a fost în Irak.
Cei rămași au asistat neputincioși la cocoțarea pe scara puterii a unei pseudo elite, inițial provenită din foști comuniști care au reușit cumva să se replice în clone tinere, dar la fel de puse pe căpătuială, complet lipsite de scrupule, care au transformat politica într-o afacere personală. Nu au existat opreliști de nici un fel pentru setea de îmbogățire fără muncă a respectivilor: nici frica de Dumnezeu și nici cea mult mai concretă, de justiție. Profitori ai Revoluției sunt foarte numeroși, iar aici pot fi lesne amintiți „revoluționarii” botoșăneni, mai toți oploșiți în bănoase funcții publice, unii dintre ei pensionați cu pensii speciale drept mulțumire pentru „contribuția” adusă. Tot profitori sunt și armata de tăietori de frunză la câini care populează instituțiile publice, aduși și uitați acolo de partidele politice care s-au perindat la putere, spre ciuda colegilor lor care fac toată treaba. Mai sunt și profitorii mari, afaceriști ce și-au construit imperii efemere prin furăciuni masive din averea statului, sau potentați îmbătrâniți prin parlament, care nu au avut curaj să fure direct, ci s-au folosit de tupeul și nesimțirea altora.
Este dezolantă România la treizeci de ani de când s-a schimbat regimul. Infrastructura e cam la fel de precară, sau chiar mai distrusă, dacă ne amintim de calea ferată, decât a fost pe vremea comuniștilor. S-a construit mult și haotic, fără vreo viziune sau plan, clădiri ridicate doar pentru a fi vândute ori închiriate, în total dispreț pentru vecini, reguli de urbanism sau urmași.
Generația Revoluției, adică cei care aveau vârsta la care începuseră să-și câștige existența, se apropie de sfârșit sau a ieșit deja din viața activă, bărbați și femei care atunci erau tineri și plini de speranță. Sunt deja prea în vârstă pentru a mai beneficia de viitoarele autostrăzi, atunci și mai ales dacă vor fi gata vreodată. Nu vor mai vedea România pe care și-au imaginat-o la fel ca pe țara din Occident pe care au vizitat-o când au mers să-și vadă copiii. Nu vor mai putea spune povești nepoților, așa cum fac bunicii, pentru că aceștia deja vorbesc în alte limbi. Vor colinda tot mai des spitalele, căutându-și sănătatea, plângându-se că pensia abia le ajunge, și poate se vor lupta pentru un loc la petrecerea gratuită de Revelion sau pentru bilete ieftine de tratament prin vreo stațiune paradită. Vor face tot ceea ce fac acum părinții lor, cu diferența că poate nu vor putea fi mituiți pentru a-și da votul. Ei știu, pentru că au fost martori și au trăit în epoca post Revoluție.
Au trecut ca gândul ultimii treizeci de ani, de parcă timpul s-au fi mâniat pe ei și i-a încărunțit peste noapte, adăugându-le colăcei de grăsime pe pântece, dureri în articulații și ochelari pe nas. Acești ani au marcat împlinirile, dar mai ales frustrările, unei generații, mânioasă că nu a făcut mai mult. Din această generație fac parte și eu și prietenii mei, la fel și foștii mei colegi, împrăștiați în țară și prin lume. Poate următoarea generație, cea a copiilor noștri, va avea mai mult noroc.
