Am intrat în ceea ce ar trebui să fie o a doua „săptămână sfântă” pentru acest popor. Zilele de la 16 la 22 decembrie ar trebui celebrate fiecare în parte, adus prinosul de respect și recunoștință eroilor cărora le datorăm libertatea de astăzi și cinstit ceea ce s-a petrecut bun de atunci până în zilele noastre. Dar cine decide cine sunt eroii și ce anume a fost „bun” pentru țară în tot acest timp?
Până acum, au decis tocmai cei care au furat Revoluția. Cei care au uneltit pe la diverse ambasade să preia puterea, nu să facă Revoluția. Acest curaj nu l-au avut vreodată. Cei care au făcut efectiv Revoluția, punându-se la propriu în calea tancurilor și transportoarelor Armatei, cei care au stat complet dezarmați zile și nopți pe străzi în bătaia trasoarelor, au fost și au rămas simplă carne de tun. Așa li se spune la război celor trimiși în linia I, în bătaia artileriei inamice, știindu-se că nu au nicio șansă să scape cu viață.
Hoții, în schimb, respectiv elita fostei nomenclaturi de partid și de stat, au confiscat toate meritele. Mii de foști milițieni, securiști, activiști PCR, s-au ales cu certificate de revoluționar, cu terenuri, cu spații comerciale și cu posturi bine plătite la stat. Apoi, au făcut o confrerie care a furat tot ce se putea, de la industrie și agricultură până la resurse și servicii. În ședinţa solemnă din Parlament consacrată aniversării a 30 de ani de la Revoluţie, la prezidiu și în sală se aflau persoane care în acel decembrie 1989 făceau parte din structurile securităţii de atunci. Persoane care, în acea calitate, îi condamnau pe golanii de la Timişoara, iar mai apoi au condus represiunea și preluarea puterii. Sunt relaxați, bogați și puternici, controlează și acum, direct sau prin interpuși, tot ce mișcă în țară. „Revoluția” lor a reușit, a noastră, cea populară, nu.
Cu excepția unor „deviaționiști”, care au fost ajutați să se sinucidă sau au pierit în condiții neelucidate vreodată, restul, în frunte cu Ion Iliescu, sunt bine, mulțumiți, la ei acasă, păpând banii din pensiile speciale, de sute de ori mai mari decât cele obișnuite, guvernându-și averile rezultate din devalizarea băncilor, a industriei și a comerțului. Și-au plasat deja progenituirle și toți afinii în nomenclatura statului, nu mai au nici măcar grija asta. Acum sunt democrați și plâng cu lacrimi de crocodil pe cei care, acum 30 ani, au fost împușcați la ordinele lor.
Revoluția de la Timișoara a fost confiscată de nomenclatura comunistă și de Securitate printr-o contrarevoluție, un adevărat război hibrid împotriva propriului popor. Serviciile de informații au fost înființate în februarie-martie 1990 și populate în majoritate covârșitoare cu foști securiști, eventualele proteste fiind anticipate și anihilate prin diversiunea de la Târgu Mureș. Mineriadele au întărit poziția liniei dure neocomuniste de la putere, îndepărtând România de opțiunea și simpatia europene. Faptul că mineriada din septembrie 1991 a avut loc la scurt timp după puciul de la Moscova nu e întâmplător. Securitatea a câștigat puterea, a construit „capitalismul original” și a plasat oameni șantajabili în pozițiile cheie ale statului.
Ceea ce numim astăzi „Revoluția din 1989″ este pentru unii revoluție confiscată, pentru alții lovitură de stat, înscenare a unor servicii secrete sau contrarevoluție. Ce constatăm, însă? Că o mare minciună este pe cale să devină mit fondator al României moderne. Au existat teroriștii? Au fost agenții serviciilor de informații străine prezenți pe teritoriul României în 1989 și 1990? Au fost implicați sovieticii? Cine a dat ordinul de a se trage în 22 decembrie 1989? Cine a ordonat războiul radio-electronic?. Cine a orchestrat amplul proces de dezinformare în acele zile? S-a spus că a fost prima revoluție „televizată”. A fost mai degrabă prima revoluție făcută cu ajutorul televiziunii, prin coordonarea „insurgenților” și dezinfomare în masă.
Timp de 25 de ani, dosarul Revoluției, înregistrat ca 97/P/1990, s-a plimbat de la parchetele civile la cele militare, fiecare declinându-și, pe rând, competența de soluționare. Între septembrie 1998 și decembrie 2004 nu s-a desfășurat niciun act de cercetare penală. În 2015, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție clasează dosarul în care se făcuseră cercetări privind moartea a 709 de persoane și rănirea altor 2198. În aprilie 2016 dosarul este redeschis, devenind 11/P/2014, și extins în noiembrie 2016, pentru a include infracțiuni împotriva umanității. Parchetul General anunță că vor fi reaudiate toate persoanele vătămate. Nu vreau să estimez dacă și când va fi finalizat. Însă nu mă aștept ca finalul acestui dosar să restabilească adevărul.
După 30 de ani de tranziție – cam cât o generație istorică, societatea românească este grav divizată. Pe de o parte se află un segment foarte subțire de profitori, iar pe de alta, o masă uriașă care supraviețuiește tot mai greu, fără a-i mai socoti pe cei care, din disperare, și-au părăsit țara. Prost administrată, fără proiect, fără viziune, România condusă deocamdată de o elită cvasi-militarizată, precară intelectual și cultural, are nevoie de adevăr, pentru a putea începe să construiască pe baze solide și nu pe minciună.
Mitul fondator, o minciună – Virgil COSMA, jurnalist
