De această dată, pornim excursul nostru etimologic de la o altă rădăcină de origine indo-europeană, anume „vet”, însemnând „an”. Plecând de la acest radical, latinii au format cuvintele „vitulus” = vițel, respectiv „vitellus” – vițeluș, ambele cuvinte moștenite în limba română acolo unde, dicționarele dau termenului „vițel” înțelesul de „puiul (mascul) al vacii până la circa un an”. În limba română există și un alt derivat al acestui cuvânt, anume „vătui”, însemnând ied, sau pui de iepure cu vârsta până la un an, cu precizarea că termenul este o moștenire de origine traco-dacă.
Tot romanii au alcătuit cu radicalul „vet” un alt cuvânt, având un cu totul alt înțeles: „vetus” = bătrân, vechi, având mulți ani. De aici, ei au format verbul „inveterō” = a învechi, iar englezii l-au preluat și i-au dat forma „inveterate”, care înseamnă „înrădăcinat” (când este vorba despre un obicei), sau „înverșunat” (când se referă la un om). În latină mai există termenul „vetulus” – vechi, care s-a transformat în latina populară în forma „vĕclus” și de aici a fost preluat în limba română, unde a dat cuvântul „vechi”. Nu este clar dacă nu cumva și cuvântul românesc „biet” nu-și are originea tot în latinescul „vetulus”, ajungând poate la noi prin intermediarul slavon „bĕdinŭ”, care precedă nume de ființe și înseamnă vrednic de milă, de plâns, sărman. La urma urmei, ființele în vârstă inspiră oamenilor acest sentiment. În sfârșit, din forma „vetustus”, prin intermediul limbii franceze, româna a preluat cuvântul „vetust”, însemnând „care are un aspect învechit, arhaic, demodat, uzat”.
Tot din „vetus”, romanii au format cuvântul „veterănus”, prin care erau numiți ostașii romani cu vârsta până în 45 de ani, liberați după încheierea serviciului militar și care obțineau o serie de privilegii la liberare (pământuri, funcții în aparatul administrativ etc.). În română, cuvântul veteran desemnează, printre altele, o persoană care a îmbătrânit într-o funcție, într-o instituție. Tot din latinescul „veterănus”, trecând prin intermediarul „betranus”, s-a ajuns la cuvântul „bătrân”.
În sfârșit, din indo-europeanul „vet”, grecii au derivat cuvintele „étos” = an și „etesios” = anual, care a dat în limbajul de specialitate al geografilor și al celor care studiază dinamica fenomenelor meteorologice expresia „vânturi etesiene”, care desemnează cele două vânturi de nord care suflă în fiecare an, pe la sfârșitul lunii iulie, în estul Mării Mediterane.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU