De curând s-a petrecut la Dorohoi o întâmplare binevenită în ceața vremii de azi. Și anume, în aula Colegiului Național „Grigore Ghica” – adică cel ce poartă numele domnitorului atât de slăvit de Eminescu pentru lupta lui contra cotropitorilor Bucovinei – s-a adunat high-life-ul cultural al orașului, ca să participe la un eveniment deosebit, și anume lansarea unei cărți uriașe, cât un ceaslov mânăstiresc, intitulată „Școala Normală/ Pedagogică de la Șendriceni – Dorohoi (1919-2019). File de monografie”, având pe copertă o „frescă” semnată de Aurelian Antal. Cartea este semnată de profesorul octogenar Gheorghe Grigoraș și de tânărul preot Marius Onofrei și a marcat astfel centenarul acelei școli ce-a purtat prin timp numele lui Alexandru Vlahuță. Dintru început, întrunirea a fost animată de energia uimitoare a autorului-inițiator care, la cei peste 80 de ani ai săi, a conceput, adunat și organizat un material documentar ce a acoperit – cu contribuția altor colaboratori – aproape 1.000 de pagini format mare într-o carte pe care, la prima vedere, cel ce o vede nu s-ar gândi că ar putea s-o citească vreodată în întregime. Dar e o impresie înșelătoare, căci trebuie să mărturisesc că, odată deschisă și începută, n-am putut s-o las din mână până la mijirea zorilor. Așa că atunci când am sosit la adunarea de la Dorohoi eram deja un „fan” al cărții și o admiratoare fără rezerve – ba chiar cu oarece invidie! – a autorilor. Căci în primul rând, lectura cărții mi-a produs surpriza și bucuria de-a constata că acea școală de la Șendriceni s-a înființat tot în acel an 1919, adică în acea epocă entuziastă a primului an de după Marea Unire când la Botoșani lua ființă și revista Junimea Moldovei de Nord despre care am relatat în aceste pagini și de care m-am preocupat, lăsând toate proiectele deoparte, până când am întregit cartea „Arcade septentrionale”, despre contribuția culturală a celor din nord, mai ales din Botoșani, la consolidarea grandiosului eveniment. Atunci i-am cunoscut pe acei „oameni ai energiilor luminate” care au generat acel entuziasm necesar marii înfăptuiri. Am avut acum surpriza să constat că tot atunci se întemeia la Șendriceni o școală cu totul deosebită care a generat un anume climat și un tip de conduită și de caracter celor formați acolo de-a lungul anilor care au devenit, aproape fără excepție, oameni deosebiți, care au lăsat ceva în urma lor. Răsfoind pagină după pagină, am avut bucuria și surpriza de-a întâlni chipuri cunoscute, unele cu care am interacționat personal de-a lungul timpului, în orice caz, oameni de prim rang. Ar fi nedrept să citez acum doar câteva nume din marea pleiadă care merită neuitarea, lăsând această misiune pentru o revelare consistentă pe mai târziu. Voi exemplifica acum doar cu două nume emblemă: marele Spiru Haret, ministrul-pedagog considerat modelul exemplar de referință al pedagogiei noastre românești și, mai către noi, academicianul Alexandru Zub de care cu toții am aflat ca despre un reper al istoriei, al științei, al eroismului civic. Despre asemenea lucruri s-a vorbit în acea adunare unde au participat mai ales profesori venerabili al căror discurs se distingea imediat prin eleganță, exercițiu retoric, chiar memorie intactă, și un fel de adiere de noblețe ce amintea de alte vremi. Ne-a stat alături în prezidiu chiar și grăbitul – de regulă – primar al orașului, Dorin Alexandrescu, al cărui discurs a dovedit o îndelungată prezență printre oamenii activităților culturale. S-a petrecut însă atunci și o întâmplare elocventă, și anume aceea că, tocmai pe când peroram eu de la prezidiu despre acești noi „oameni ai energiilor luminate”, lumina din tavanul amfiteatrului s-a stins, iar domnul primar mi-a explicat jenat că nu mai are cui solicita remedierea căci nici acest domeniu nu ne mai aparține nouă. (!) Plin de informații și experiențe de viață a fost și expozeul legendarului inspector general școlar, Mihai Matei, azi convertit la breasla autorilor, ca și cel al vestitului profesor Haralambie Holic, meșter în captarea atenției oricărui auditor; al venerabilului director școlar model – Gheorghe Burac, al directorului școlii sărbătorite, Dumitru Dohotaru, ca și al multor altora care au ilustrat „pe viu” profilul acelui climat pedagogic evocat în marea carte. Dar în finalul acestei succinte – deocamdată – referințe, se cuvinte salutat fără rezerve – iar și iar – meritul liderului acestei întreprinderi, profesorul cu plete (acum albe!) de poet și cu inima tânără – deși ajutată medical! – Gheorghe Grigoraș care, alături de tânărul și lăudabilul preot co-autor, s-a învrednicit să lase memoriei viitorului un letopiseț al școlii nordului moldav.
