Continuăm articolul început în numărul de marțea trecută, „jucându-ne”, în continuare, cu termenul grecesc „paidós”, însemnând copil, pentru a urmări evoluția sa interesantă și cuvintele nou formate. Cuvântul grecesc are o rădăcină indo-europeană, „pew”, „paw” sau „pow”, exprimând noțiunea de „micime”. Această rădăcină a dus la cuvântul sanscrit „putra” = fiu, un micuț cu un mare rol deoarece, pentru hinduși, fiul este singurul membru al familiei care poate evita infernul pentru părinții săi, aprinzându-le rugul funerar.
Din aceeași rădăcină, latinii au format cuvântul „paucus” = puțin, puțin numeros, noi românii formând acest cuvânt dintr-o altă formă, derivată, anume „putinus”. De la „putinus”, romanii au alcătuit și cuvântul „putus”, însemnând copil sau băiat. În arta renascentistă, unul dintre cele mai des întâlnite modele, fie că vorbim de arhitectură, sculptură sau pictură, îi înfățișa pe așa-numiții „putti”, niște copii dolofani, de obicei dezbrăcați și uneori înaripați. Să observăm că latinescul „putus” a dat limbii române termenul peiorativ „puță”, folosit pentru a-i denumi pe copii, indiferent de sexul lor. Din aceeași rădăcină indo-europeană, romanii au mai format un cuvânt, pe care limba română l-a preluat în integralitate, anume „pauper” = foarte sărac, mizer, cu resurse foarte mici. Din latinescul pauper derivă franțuzescul „pauvre”, însemnând „sărac”, dar și „biet, sărman, nenorocit”, om demn de compasiune, în timp ce la englezi cuvântul a luat forma „poor”, însemnând același lucru. La spanioli și portughezi s-a ajuns la forma „pobre”, în timp ce italienii au cuvântul „povĕro”, care a dat la români termenul „povară”.
Cuvântul grecesc „polos”, din care s-a format franțuzescul „poulain” = mânz și latinescul „pullus” = puiul, micuțul unui animal, sunt rezultate, cel mai probabil, din aceeași rădăcină, ce a dat cuvintele franțuzești „poulet” (pui), care nu e nimic altceva decât micuțul găinii („poule = găină). Italienii, la rândul lor, au format cuvântul „poltro” = pui, iar românii au preluat cuvântul „poltron” = fricos, laș, așa cum sunt puii (să nu uităm că anglo-americanii le spun „chicken”, adică pui de găină, celor lipsiți de curaj, lași).
Noțiunea de inferioritate se regăsește în cele două mari familii de cuvinte provenite din aceeași rădăcină indo-europeană pe care am invocat-o mai sus și din care derivă latinescul „puer”, respectiv grecescul „pais-paidós”. Acești doi termeni înseamnă uneori „copil”, alteori „sclav”, ceea ce, din punct de vedere legal, dar și social, se referă la același lucru, pentru că atât descendentul (copilul), cât și sclavul, erau în serviciul tatălui, care era și șeful familiei, singurul deținător de drepturi civile și civice. În acest sens trebuie privit franțuzescul „garçon”, folosit pentru a-l eticheta pe cel care servește la masă, la cafenea sau restaurant, ori cuvântul „boy”, folosit în coloniile britanice în sens peiorativ, ambele cuvinte definind starea umilă la care e limitată vârsta fragedă, situația de subordonare față de o autoritate superioară. Găsim această dublă inferioritate în pilda evanghelică a centurionului care îi cere lui Iisus să-i vindece fie sclavul său („doulos”), în versiunea Evangheliei după Luca, fie fiul („uios”), în cea a lui Ioan, sau copilul său („pais”, din textul grecesc, „puer”, în traducerile latine).
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Putti, copilași dolofani, parțial dezbrăcați și înaripați
Detaliu al celebrului tablou pictat între 1512-1513 de către marele pictor renascentist Rafael Sanzio
Tabloul original, a cărui poveste este una tumultuoasă. Pictat la comanda papei Iulius al II-lea pentru biserica San Sisto din Piacenza-Italia, tabloul a fost mutat în 1754 la Dresda. De aici, a fost luat de către sovietici, în al doilea război mondial, fiind ulterior returnat germanilor. Astăzi este expus la Pinacoteca marilor Maeștri din Dresda