Continuăm povestea unor etimologii pe cât de surprinzătoare, pe atât de interesante în care, plecându-se de la un etimon foarte vechi se ajunge, în lunga și imprevizibila circulație a cuvintelor, la termeni și expresii dintre cele mai diferite. Să luăm cuvântul „cameră”. Acesta are rădăcina de origine indo-europeană, „kam – kamb” însemnând curbură, ceva îndoit sau cu boltă. Cuvântul a fost preluat ca atare în latină („camera”, o încăpere boltită), și în greacă („kamára”, însemnând și boltă cerească și cameră).
În limba română cuvântul a intrat târziu, în secolul al XIX-lea, ca un neologism luat din italiană, înlocuind cuvintele turcești „odaie” sau „iatac”. În franceză, cuvântul are două forme: „chambre”, un derivat al latinescului „camera”, păstrându-se, însă, și forma „caméra” (în înțelesul de aparat foto, în care lentila este curbată, conform sensului dat de rădăcina indo-europeană). Francezii mai au și cuvinte compuse, de exemplu „caméra de surveillence” (cameră de supraveghere), „caméra cachée” (camera ascunsă) sau „caméra de recul” (cameră inversă, cea care monitorizează parcarea cu spatele a autovehiculelor). Și în engleză cuvântul „camera” este folosit pentru a denumi aparatul foto/de filmat, în timp ce pentru camera propriu-zisă, cu sensul de odaie, englezii folosesc un alt cuvânt, „room”. Tot de la franțuzescul „chambre” derivă verbul „se cambrer” = a se arcui, a se încovoia (se observă cât de bine s-a păstrat rădăcina indo-europeană „kamb”!), care a dat în română adjectivul „cambrat” (arcuit, încovoiat, curbat).
Tot în limba română avem cuvântul „cămară”, cu înțelesul de încăpere în care se păstrează alimentele. Termenul e luat direct din latină, fapt ilustrat de fonetismul său, pentru că în română, dar și în portugheză sau catalană, orice „a” neaccentuat se transformă în „ă”. Astfel, mutarea accentului duce de la cuvântul „ladă” către „lădiță”, „cadă” se transformă în „cădiță”, „masa” devine „măsuță” etc., iar „camera” a devenit „cămară”.
Grecescul „kamára” a fost împrumutat de către slavi, la care ajuns în forma „komora”, însemnând deopotrivă „cămară”, dar și ”camera tezaurului, a vistieriei, ascunzătoare pentru bani sau obiecte prețioase”. De la slavi, cuvântul a ajuns și în limba română, în forma „comoară”, al doilea „o” din termenul slavon devenind diftongul „oa”, după același tipar care a transformat latineștile „portam” și „mortem”, în „poartă” și „moartă”.
Rădăcina indo-europeană „kam – kamb” a dat grecescul „kampé” (îndoitură), iar de la greci romanii l-au preluat în forma „gamba” (pulpa piciorului, care are o formă curbă), de aici și românescul „gambă”. Francezii, la rândul lor, au luat cuvântul latinesc și l-au denumit „jambe”, adică „picior”. De aici până la cuvântul „jambon” (șuncă din pulpa curbată a porcului) nu a mai fost decât un pas!
La vechii perși, strămoșii iranienilor de astăzi, exista un cuvânt foarte asemănător cu grecescul „kamára”, anume „kamar”, însemnând și „cer”, dar și „centură, curea”. Turcii au preluat acest cuvânt, care în pronunția otomană a devenit „kemer”. Și iată cum, luat de noi de la arnăuți (lefegiii de origine albaneză din armata otomană, cei care formau și garda personală a domnilor fanarioți), cuvântul turcesc a ajuns în forma „chimir” (brâu lat de piele, adesea ornamentat și prevăzut și cu buzunare), purtat cu atâta mândrie de către țăranii și haiducii noștri!
Cale lungă, așadar, de la cameră la chimir, trecând prin formele cambrat, gambă, jambon sau comoară!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
