Ciprian MITOCEANU
scriitor
Au trecut aproape trei decenii de la acel decembrie de la care am aşteptat atât de mult dar am primit atât de puţin. Mai exact, am primit acel capitalism feroce cu care ne speriau comuniştii. Îmi aduc aminte încă de orele în care, pentru o solidă pregătire (a se citi îndoctrinare) ni se băga în cap că trebuie să fim fericiţi deoarece ne-am născut în ţara comunismului neprihănit şi nu în ţinuturile sălbatice ale capitalismului bazat pe exploatarea omului de către om. Şi în inocenţa acelei vârste chiar am ajuns să cred că tot ceea ce ni se spunea era adevărat. Doar nu aveau să ne mintă profesorii sau tovarăşii care veneau de la judeţ să ne înveţe ce anume înseamnă democraţia comunistă…
A trebuit să vină acel decembrie să aflăm că, de fapt, lucrurile nu stau nici pe departe aşa de grozav pe cât ni se băga în cap. Şi am aflat că raiul comunist nu era decât o temniţă a popoarelor din care am fost în cele din urmă eliberaţi. Însă nu pentru a fi aliniaţi cu lumea civilizată ci pentru ne costrui singuri capitalismul. Un capitalism care arată, cu puţine excepţii, aşa cum ne era prezentat de comunişti. Un capitalism brutal, bazat pe clientelism politic şi relaţii, în care averi uriaşe au fost acumulate peste noapte de către indivizi certaţi cu legea, care nu se dau înapoi de la nimic pentru a-şi atinge scopurile. Un capitalism construit de comunişti pe baza viziunii pe care o aveau aceştia despre sistemul politic din Occident. Un sistem bolnav, corupt încă de la rădăcină şi care a reuşit să se impună în toată societatea, distrugând orice manifestare de liberalism autentic încă din faţă.
Am crezut că, odată cu trecerea timpului – în scurt timp se vor face treizeci de ani de când democraţia a avut şansa teoretică de a înflori şi pe aceste meleaguri – generaţia de politicieni cu viziuni comuniste va fi eliminată fizic. Nu, nu speram să aibă parte de eliminarea cu care l-au pricopsit pe Marele Cârmaci ci era vorba de limita de vârstă. Şi clasa politică s-a primenit. Însă primenirea s-a făcut cu nume noi, nu şi cu mentalităţi. Cu beizadelele şi copii de casă ai celor care au pus, chipurile, bazele democraţiei în România. Replici cât se poate de fidele ale celor care i-au pus în valoare şi i-au educat. Nici măcar trecerea timpului nu mai reprezintă o speranţă pentru România, viitorul e zugrăvit în culori din ce în ce mai sumbre.
Şi, chiar dacă am devenit conştienţi de anumite realităţi, continuăm să permitem existenţa acestui sistem putred şi rapace, în care partidele reprezintă doar o masă credulă de naivi manevrată spre binele câtorva sus-puşi care nu dau nicio para chiară pe ideea de democraţie sau pe cei pe care au pretenţia că-i reprezintă.
Însă strategia funcţionează. Nu pot să nu mă gândesc la asta văzând că zilele acestea Ponta i-a declarat război lui Liviu Dragnea şi se autoproclamă pescarul tuturor celor pe care „cârmaciul” îi aruncă peste bord. Cu alte cuvinte, începe programul naţional de racolări pentru un partid în care nu m-ar surprinde să-l văd cooptat şi le Crin Antonescu, dispărut dintre politicienii de top de ceva vreme. Dar deocamdată Ponta se bazează pe prieteni, Daniel Constantin fiind cel mai aproape.
Ideea că cei doi renegaţi ar cloci de-un partid l-a speriat pe Tăriceanu, care vede deja în posibilul partid un continuator al politicii de şantaj duse de UNPR pe timpul guvernării Ponta. O politică cu care el personal nu poate fi de acord. Ciudate afirmaţii din partea unui care conduce un soi de partid ce are în denumire cuvinte ca „democrat” şi „liberal” dar a făcut jocurile partidului aflat pe direcţia diametral opusă a eşichierului politic. Şi pentru treaba asta partidul lui Tăriceanu a recurs la şantaj masiv, afirmaţie valabilă şi pentru lider…
În acest context ideea unui partid format din cei daţi afară din partide aşa de grozave este mai degrabă înfiorătoare decât dătătoare de speranţe. Ponta nu e un lider democrat în adevăratul sens al cuvântului cât mai degrabă un adversar care a pierdut bătălia în partidul care l-a promovat. Şi de vreme ce nu poate fi şef la PSD omul vrea să fie şef într-un partid pe care să-l modeleze după nevoile şi ambiţiile sale. Adică un alt PSD dar cu alt nume. Cât despre Daniel Constantin acesta nu prea mai contează în calculele viitorului partid dar e posibil ca acesta să nu-şi dea încă seama.
Nu de partide avem nevoie. Din păcate la acest capitol avem mai multe decât ne trebuie. Cât despre oameni politici ce să mai vorbim? Sunt mai mulţi decât purecii pe un câine vagabond. Avem nevoie de o clasă politică nouă, una formată din oameni care n-au învăţat despre democraţie şezând în poala comuniştilor bătrâni. Avem nevoie de un suflu nou şi nu de aceeaşi oameni adunaţi sub un nou nume şi o siglă proaspăt vopsită. Vechile apucături se uită greu dar lasă urme de neşters.
Avem deja destule partide. Ceea ce ne lipseşte sunt oameni politici în adevăratul sens al cuvântului. Dar aceştia, obiectiv vorbind, sunt mai puţini decât partidele. Din păcate…
