În această ultimă parte dedicată lumii complexe a teatrului antic grecesc va fi vorba despre „comedie”. Originea ei se află tot în serbările dionisiace, asemenea tragediei și întregului teatru grec. Există mai multe interpretări asupra etimologiei cuvântului. Cei mai mulți lingviști consideră că termenul provine din elinul „kómos”, desemnând alaiul vesel al agricultorilor ce-l însoțeau pe Dionysos în cadrul serbărilor ce îi erau dedicate toamna, la sfârșitul culesului viilor, cuvântul fiind înrudit cu „komé” = sat. Iar pentru că acest alai de petrecăreți, cu care luau sfârșit serbările dionisiace, răcnea tot felul de sunete cărora astăzi cu greu le-am spune cântece (în grecește „odé” = „cântec”), alaiului i s-a spus „kómos odé” (astăzi comedie), adică mulțimea celor ce cântă, sunt veseli, cu prilejul aniversării lui Dionysos, asimilat mai târziu de către greci cu zeul similar roman Bacchus.
Beția, cântecul, dansul erau nelipsite în aceste manifestări anuale agrementate și cu simbolurile falice. De cele mai multe ori, aceste procesiuni se încheiau cu glume grosolane la adresa celor bogați sau a celor cu influență din cetate, fiind singurul moment din an în care, la adăpostul măștilor pe care le purtau sau pentru că fețele mânjite cu must îi făceau greu de recunoscut, cei săraci din alai își permiteau să-i ia în derâdere pe cei pe care-i respectau în restul anului.
Scriam la un moment dat, într-unul din episoadele anterioare, că de prin secolul V î. Hr. reprezentațiile teatrale constau din prezentarea succesivă a trei tragedii (trilogia), încheindu-se cu o comedie. Cine a citit tragediile grecești înțelege de ce publicul, după ce văzuse trei tragedii, simțea nevoia să vadă și o comedie înainte de a merge la culcare. Tragediile nu-l lăsau deloc pe spectator să se relaxeze, îl țineau încordat și erau pline de suspans până la ultima scenă.
Dacă actorii din tragedii au fost obligați multă vreme să poarte măștile ce le personalizau rolul pe care îl jucau, fiind astfel împiedicați să-și exprime propriile trăiri, actorilor de comedie li s-a permis să-și lepede măștile, făcându-i mult mai expresivi în rolurile pe care le interpretau. Este sigur că în absența democrației grecești nu ar fi apărut comedia, pentru că aceasta a fost din prima clipă o piesă de moravuri, o satiră a societății, nefiind cruțați nici cei mai bogați și influenți greci. Comedia greacă a fost, la originile sale, asemenea gazetăriei de astăzi: dezvăluia, ataca, mușca, parodia partide, oameni și idei.
Cel mai de seamă autor de comedii al grecilor a fost, fără îndoială, Aristofan. Născut în anul 450 î. Hr., a devenit adult într-o democrație ce nu mai era cea din vremea lui Pericle, ci a mult mai grosolanului general Cleon, tăbăcar de profesie. De aceea, pentru a înfrunta prezentul, Aristofan a ales comedia, în dauna tragediei, care se referea la trecut. Unul dintre primii atacați în comediile sale a fost chiar Cleon, strategul/conducătorul Atenei. Se spune că piesa era atât de dură încât nici un actor nu a vrut să interpreteze rolul lui Cleon, fiind nevoie să apară pe scenă în acel rol chiar autorul. Nu au scăpat de ironiile lui Aristofan nici Euripide, ridiculizat și după ce murise, nici marele filosof Socrate, prieten, de altfel, al lui Aristofan.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
