Inovația lui Thespis, la care ne refeream anterior, anume aceea de a introduce un actor care să dea replici corului, actor numit „hypokrites”, adică acela ce răspunde corului (se pare că Thespis însuși a interpretat primul asemenea actor) nu a însemnat dispariția corului, al cărui rol rămâne foarte important pe tot parcursul secolului V î.Hr., când au activat marii tragedieni Eschil, Sofocle și Euripide, precum și Aristofan, nu mai puțin celebrul autor de comedii.
Corul era compus inițial din 12 persoane, apoi din 15, iar conducătorul corului se numea „corifeu” (gr. „koriphaios” = șef al corului), sau „corego”. Astăzi folosim termenul de corifeu cu sensul figurat de „persoană cu rol conducător într-un domeniu de activitate, fruntaș, căpetenie”). Un lucru pe care nu l-am specificat este acela că și corul, dar și actorul, ulterior actorii, erau doar bărbați, rolurile feminine fiind interpretate de către aceștia cu ajutorul unor măști.
Chiar dacă nu dispare, corul intră în planul secund al spectacolului, figura centrală fiind actorul. De la acel prim actor, introdus de Thespis, urmează o altă inovație, datorată lui Eschil, cel care introduce pe scenă un al doilea actor, astfel încât, de la el, cântul dionisiac se transformă din cânt liturgic, din oratoriu, în dramă. Urmașul lui Eschil în tragedia greacă, Sofocle, el însuși fost actor, introduce al treilea actor, iar din acel moment corul își pierde tot mai mult din importanța inițială.
Revenind la actorul introdus de Thespis, acesta putea juca două sau trei roluri, de fiecare dată schimbându-și, însă, masca și hainele. Acestui actor, care interpreta rolul principal, i se spunea „protagonistes” (gr. protos = primul, agonistes = persoană care luptă, care acționează, agonia = luptă). Termenul se folosește și în teatrul modern, cu înțelesul de cel care interpretează rolul principal, dar s-a generalizat și în alte domenii, însemnând promotor, figură proeminentă a unei mișcări, a unei teorii etc. Au dispărut numele date celui de-al doilea actor, „deuteragonistes”, respectiv celui de-al treilea, „tritagonistes”.
Conducătorul corului era și impresarul și regizorul spectacolului, câteodată chiar și sponsorul acestuia. El îi instruia pe membrii corului, cei 15 bărbați dansatori și cântăreți. Autorul tragediei era și cel care compunea muzica, singurul instrument acceptat fiind flautul, care sublinia cuvintele vorbite. Încercarea unui autor de a mări importanța muzicii în cadrul piesei, prin folosirea unei lire cu unsprezece coarde, era să-l coste viața pe acesta, pentru că publicul atenian voia acțiune, fapte, intrigă.
Actorii erau foarte apreciați de către atenieni. Ei își exersau vocea și dansurile, făceau exerciții de declamații și trebuiau să aibă o bună reputație și o excelentă pregătire fizică. În funcție de personajele interpretate, foloseau măști caricaturale, supradimensionate, foarte grele, putând cântări câteva kg fiecare, măștile sugerând caracteristicile rolurilor interpretate. Multe dintre personaje erau supradimensionate, fie prin folosirea unor capete suprapuse, fie prin purtarea unor încălțări numite coturni, cu tălpi foarte groase, din lemn. Rolurile erau declamate, adică țipate, ca o adaptare de acustică și de vizibilitate la marile amfiteatre ale grecilor, care nu permiteau mimică și tonalități nuanțate, pe care spectatorii nu le-ar fi văzut sau auzit.
– Prof. dr. Daniel BOTEZATU
