Scriam în numărul anterior despre Thespis, primul care a avut ideea introducerii unui prim actor care să dea replici corului de satiri. Inițiativa sa a provocat scandal la Atena, Thespis fiind acuzat de imoralitate și părăsind Atena. Va reveni mai târziu, primind chiar un premiu literar. În primele spectacole, recitările aveau un rol redus, precumpăneau mima, cântecul și mai ales dansul. Intriga avea mai mereu caracter religios și mitologic, iar piesa era jucată mai mult cu picioarele, adică prin dansuri ce exprimau aluziv acțiunea. Reprezentațiile aveau loc fie în templul dedicat lui Dionysos, spectatorii așezându-se pe pantele din jurul lui, fie într-un spațiu liber încăpător, care în toată perioada spectacolului se bucura de imunitate absolută (orice delict săvârșit în acest spațiu era considerat sacrilegiu și pedepsit cu moartea). În ambele situații, la loc de cinste era statuia zeului în fața căreia, înainte de a începe spectacolul, era jertfită o capră sau un țap.
La începuturi, personajul central al piesei era chiar Dionysos, care era proslăvit, prin cântec și dans, însă treptat se permite invocarea și altor eroi mitologici, de regulă cu un destin tragic, deoarece grecii aveau convingerea că jucându-se asemenea piese îl vor îndupleca pe Zeu să-i ferească de un asemenea destin.
Se pare că în urma unui accident petrecut la un spectacol prin anul 500 î.Hr., o galerie de lemn s-a prăbușit cu tot cu spectatori, așa încât se ia decizia găsirii unor localuri mai mari și mai sigure. Se construiește, astfel, primul teatru, dedicat lui Dionysos, într-una din aripile Acropolei ateniene. Avea forma unui amfiteatru, fiind orientat cu fața spre mare și nu era acoperit, capacitatea fiind de circa 1.500 de spectatori. Locurile nu aveau spătare, excepție făcând cele rezervate preoților lui Dionysos, situate în fața spațiului semicircular în care cânta și dansa corul, alături de actor, spațiu numit de greci „orkhȇisthai” („a dansa”). De prin secolul al XVII-lea, în spațiul numit astfel va fi mutat grupul de instrumentiști ce acompania spectacolele de teatru, grup aflat până atunci în spatele decorului, așa încât de atunci cuvântul „orchestră” primește actualul înțeles, cel de colectiv de instrumentiști care execută, împreună, compoziții muzicale (dexonline).
Așadar, la începuturi, orchestra era locul în care se dansează, iar folosirea lui în teatru arată importanța dansului în acest gen de spectacol. O dovadă în plus o constituie termenul modern de coregrafie, care menționează corul antic și care pleacă de la cuvintele „horeía” = dans și „grafo” = a scrie, însemnând, așadar, artă a dansului și baletului, un desen al mișcării, arta mișcării scenice, în cazul particular al spectacolelor de teatru.
În spatele orchestrei se afla „scena” propriu-zisă (gr. „skené” = cort), un fel de cort rudimentar aflat în spatele scenei propriu-zise, pe care se desfășura acțiunea piesei, corespunzând mai curând actualelor culise. Încheiem prin a arăta faptul că în înțelesul său originar, dat de elini, „teatrul” se referea în primul rând la tribunele pentru spectatori, rădăcina cuvântului „theatron”, la greci, respectiv „theatrum”, la romani, fiind aceeași: verbul „theao”, însemnând a vedea, a asista.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU