„Matematica e superbă, dar sunt alte lucruri care mă fac mai fericit”

Tudor Darius Cardaș a atins poate cea mai înaltă performanță școlară a unui botoșănean postdecembrist, atunci când s-a întors cu medalia de bronz de la Olimpiada Internațională de Matematică. Olimpiadă cu cea mai mare concurență mondială, aceasta a alăturat 115 țări, tinerii români clasând țara pe locul al 17-lea.

Un foarte scurt istoric al rezultatelor sale cuprinde trei medalii (aur, argint și bronz) și o mențiune de onoare la concursuri internaționale, șase premii I, șapte premii II, două premii III, trei medalii de aur, două de argint, una de bronz și un șir de mențiuni la olimpiadele naționale de mate, lingvistică și fizică, nouă premii I, un premiu II, un premiu III și o mențiune la olimpiadele județene de mate, lingvistică, info și fizică, la care se adaugă o altă serie de premii și mențiuni la concursurile interjudețene. (vezi lista).

Este elev în clasa a XI-a a Colegiului Național ”A.T.Laurian”, are 17 ani și întreg bagajul necesar pentru a critica modul în care se face matematică în școli. Îmbină teatrul cu pasiunea pentru mate, dar este și conectat la ce se întâmplă în viața românească publică, avertizând că va face parte din elitele culturale ce vor ridica această țară. Un tânăr echilibrat, sclipitor, lângă care nu simți cum trece timpul discuției și de care te desparți cu părere de rău, chiar dacă întâlnirea a fost pur profesională.

Reporter: Matematica – o materie care îi sperie pe mulți elevi. E grea sau ușoară?

T.C.: E cum ți-o faci tu. E grea dacă vrei să fii foarte bun, e ușoară dacă vrei să te mulțumești cu un nivel scăzut al rezultatelor. În plus, e suficient cu o lecție să rămâi în urmă și după aia vin toate peste tine. Mulți elevi se pierd de matematică tocmai din această cauză.

– Dar e frumoasă?

– E superbă. Ce avem noi la concursuri, cel puțin. Pentru că, din păcate nu poți să le pui în aceeași oală cu ce se face la școală. Foarte puțin implică gândirea logică ceea ce se face la ore. La școală inclusiv matematica trebuie memorată, trebuie învățate formule. Noi la concursuri, în special la loturile reprezentative, nu am avut niciodată de învățat teoreme, formule. Trebuie doar idei. Și cât mai sclipitoare. Și e trist, pentru că elevii nu mai sunt atrași de mate. Inclusiv eu. Anul acesta mi-a fost foarte greu să lucrez pentru olimpiada națională, pentru că până la acel nivel încă se merge pe structura de la clasă. Iar mie îmi place să lucrez ceea ce-mi place. Devine foarte tehnică în comparație cu ce facem noi la loturi.

– Practic ce ar trebui să se facă pentru ca elevii să nu mai considere această materie o sperietoare?

– E foarte multă materie, în primul rând. Mi-e greu mie ca olimpic, care înțeleg foarte bine matematica să rămân la pas cu ce se întâmplă în liceu, darămite unui copil care nu e pasionat, nu lucrează sau lucrează cu sila. Materia ar trebui simplificată. Pentru că noi facem la liceu ce alte state din Vestul Europei fac la facultate, noi facem în gimnaziu ce acolo se face la liceu… Și tot ei o duc mai bine ca noi. E prea multă muncă pentru un elev și nu doar din partea matematicii. Materie peste materie pe care o învață pe de rost și din care nu rămân cu aproape nimic. În afară, poate, de niște note mari.

– Cât de mult îți influențează viața matematica? Simți că trăiești matematic?

– Nu și vă dau un exemplu. Am o pasiune pentru teatru. Acum facem repetiții pentru Peter Pan, piesă cu care plecăm îndată în Alexandria la un festival. Iar teatrul e complet opus matematicii. Mate te învață să gândești logic, să ai argumente foarte bine fondate, iar în teatru trebuie să vină totul pe un feeling, oarecum. Nimic nu e neapărat logic, ci așa cum ți-a trecut gândul, poate e chiar varianta corectă.

– Te regăsești în Peter Pan? Zi-ne ceva despre ce înseamnă pentru tine că joci acum, iată, în această piesă.

– Foarte puțin mă regăsesc în personaj. Pentru că e un copil extraordinar de energic, hiperactiv, bipolar, își schimbă starea dintr-un minut în altul, și aș putea spune că e foarte, foarte prost. Eu am fost total opus: foarte calm. Eu când eram mic nici măcar nu plângeam. De aceea pentru mine a fost cea mai mare provocare să-l joc  pe Peter Pan. Mai mare decât cel mai greu concurs pe care l-am dat. Sunt niște bariere pe care le simți că le vrei depășite. Și fiind puse acolo de tine însuți, nu e ușor.

– Revenind la ”lucruri serioase”, te-ai gândit ce vei face după liceu, că jumătate din el a trecut deja.

– Prima opțiune ar fi în afară, în America. Aș aplica la niște facultăți de top, la MIT, Harvard, Princeton. Dacă norocul meu este să intru acolo înseamnă că acesta mi-e destinul, dar dacă nu, rămân foarte bine aici în țară, la Cluj, cred, unde este și sora mea. Iar după facultate, eventual după un master în afară, voi încerca să rămân în țară.

– Pe ce anume? Rămâi pe mate pură?

– Mi-ar plăcea să combin cu partea de finanțe, economie. Mi se pare o zonă în care e foarte mult folosită matematica și contează dacă ești bun și stăpân pe ce faci, dacă ai gândirea deja formată. Informatica nu mă atrage deocamdată. Mulți olimpici pe mate ajung după liceu sau chiar facultate să se reprofileze pe IT. Orice e posibil, dar momentan nu cred că voi merge pe acest drum.

– În ce măsură te-au ajutat ai tăi?

Mi-au dat dovadă că au încredere 100% în mine și acesta e un mare lucru. Cred că sunt un copil privilegiat și din acest punct de vedere. Pentru că cel mai important episod pe care mi-l amintesc de anul acesta era în perioada martie – aprilie, o perioadă critică, pentru că se apropie olimpiada națională, barajele pentru lot. În perioada aceea nu lucram aproape deloc la mate pentru că aveam repetiții toată ziua la teatru. Și nu mai aveam timp și nici energie. Și m-au întrebat ”La matematică mai vrei să faci ceva anul ăsta?”. Le-am zic că vreau să mă calific la națională și să aibă încredere în mine. Să nu stea cu ochii pe mine dacă lucrez sau nu. Și din momentul ăla nu mi-au mai zis absolut nimic. Niciodată nu mi-au reproșat că mă extenuez cu teatrul, că nu lucrez la mate.

– Dar temele le-au făcut vreodată cu tine?

– Temele nu. Lucram uneori împreună când eram mic și mergeam la concursuri de astea din două în două săptămâni, care acum mi se par stupide, dar atunci erau scopul vieții mele. La teme mă verifica bunica în clasele primare. Dacă le-am făcut, îmi dădea de lucru suplimentar. Genul de probleme ce se repetau enervant și se schimbau doar merele cu perele.

– Și acum te mai păzește bunica?

– Acum îmi păzește stomacul. Are grijă să mănânc după ore și face cele mai faine feluri de mâncare. Nu cred că știu un bucătar mai bun.

– Ce-ți place cel mai mult din ce gătește?

– Deserturile ei sunt cele mai bune. Clătitele și colțunașii. Și sarmalele, bineînțeles.

– Uiți să mănânci? Uiți să faci ceva de dragul matematicii?

– Da. Uit să dorm. În gimnaziu mi se întâmpla, mai ales, să dorm câte 2-3 ore pe noapte. Acum sunt ceva mai relaxat.

– Să revenim la olimpiadă. Cât ai lucrat deci pentru rezultatele din acest iulie?

– Am lucrat constant, dar puțin față de cât trebuia eu să lucrez. Am făcut un zvâc, să spun, când am avut un concurs internațional în februarie la București, am fost chemat în echipa României și timp de două săptămâni am lucrat destul de serios. Simțeam o responsabilitate. Dar după, am început repetițiile la teatru. Apoi, după națională, după argintul luat care sună spectaculos dar pentru mine a fost un eșec, am reușit să mă calific în lotul național și a trebuit să recuperez. De pe locul 15 să ajung pe 6. La anul voi lucra mai mult pentru că nu vreau să mă mai calific cu emoții, vreau să fiu pe locul, 2, 3 undeva acolo sus, la distanță de ultimul loc.

– Cum iți stăpânești emoțiile?

– De obicei am avut emoții doar înainte să încep concursul. Din momentul în care citeam problemele intram în lumea mea și nu mai aveam. Și asta în special când eram mic. Dar mai sunt momente. Acum, înainte de internațională, intrasem în sală, era 8 și un sfert era pornit cronometrul ce ne arătau cele 15 minute ce erau până să înceapă timpul de concurs. Alea 15 minute le-am simțit ca două ore.

– Cum ți s-a părut organizată olimpiada, la Bath, în Marea Britanie?

– S-a văzut că s-a depus un efort foarte mare. 600 și ceva de elevi, 200 de profesori, voluntari, organizatori. 1500 de oameni implicați într-o chestie de genul acesta. S-au organizat într-un campus, foarte bine per total. Nu pot să le reproșez nimic.

– Cum i-ai simțit pe ceilalți concurenți? Ai simțit că sunt tari?

– M-am bucurat să-i revăd pe prietenii cu care m-am întâlnit la Balcaniadă în clasa a VIII-a. Asta a fost frumos. Și intimidant. Să concurezi cu oameni despre care citești de acasă despre cât de tari sunt, ce soluții geniale au aplicat, elevi și profesori. Am concurat, spre exemplu, cu un elev din America pe ale cărui lucrări eu am învățat. Are 15 ani și e un mic geniu. Ne uităm la ei conștienți că sunt de un  alt nivel. Sunt uau!

– Cum ți s-au părut subiectele? Te-au surprins prin dificultate?

– Da. Olimpiada e împărțită pe patru capitole:  geometrie, algebră, teoria numerelor și combinatorică. Eu cel mai bun sunt pe geometrie și cel mai slab sunt pe combinatorică. Sunt două zile de concurs, în fiecare zi ai de rezolvat trei probleme: una ușoară, una medie și o a treia foarte grea. Totul în 4 ore și jumătate. Rezultatul este determinat de problema medie. Cea ușoară o face toată lumea, cea grea foarte rar o face cineva, totul depinde de ce face toată lumea cu problema medie. La cea de geometrie am fost printre puținii care am făcut-o, iar pe cea de combinatorică am fost printre puținii care n-au făcut-o. Aș fi scos un rezultat poate mai bun dacă n-aș fi luat o decizie greșită, concentrându-mă pe problema dificilă și ținând morțiș s-o rezolv măcar printr-o soluție muncitorească dacă nu inventivă. Am scris 15 pagini de calcule care nu s-au luat în considerare pentru că nu am reușit să termin.

– Rezultatele vin imediat, știți ce poziție aveți după fiecare zi?

– Corectura nu e una clasică. Corectează profesorii din țara ta, negociază cu tine, iar a doua zi tot ei negociază cu comisia. Și zic: pentru soluția asta noi am dori patru puncte. Dacă e binevoitoare, dacă profesorul are argumente, comisia dă, dacă nu, spune că poate da doar 2, sau 3 puncte. Și asta pentru fiecare elev în parte. Profesorii au un program infernal. Au muncit mai mult decât noi, până pe la 5 dimineață, au dormit câte trei ore pe noapte. Trebuie să știe să răspundă la orice întrebare din partea comisiei. Am avut profesori extraordinari care ne-au ajutat să câștigăm câteva puncte. Deci mare parte din ”vină” le aparține. Ei trebuie să scoată maximul posibil din ce facem noi.

– Foarte interesant, recunosc că nu știam acest sistem.  De care echipaje v-ați simțit mai atașați?

– De echipa Serbiei, pentru că suntem prieteni de ceva timp. De la Balcaniadă am păstrat legătura, vorbim, ne întâlnim la diferite concursuri. Acum ne-au luat, au ieșit pe 9 sau 10, dar au generația de aur, cu trei elevi de a XII-a care au luat aurul. La anul vor rămâne, se pare, descoperiți, pentru că cei trei vor pleca la facultate. Am mai stat de vorbă cu prietenii din Moldova, care au scos o medalie de argint și una de bronz. Cel cu argintul a avut un pic ghinion, ar fi putut să ia aurul. Lucrează singur, e un tip foarte talentat. Poate la anul va avea șanse mai multe. Sunt tineri sociabili, cu care comunici ușor și e valabil pentru toți participanții la o astfel de olimpiadă, în pofida părerii generale formate despre ei, ca fiind tocilari.

– Câte fete sunt?

– Puține. La noi au fost două fete în lotul lărgit, dar niciuna în cel restrâns. Iar la olimpiadă, din 600 de concurenți erau 60 de fete. Mi-am pus și eu întrebarea de ce acest dezechilibru, iar explicația cred că e legată de faptul că matematica de la un anumit nivel începe să fie prea tehnică, prea brută, prea masculină. În clasele V-VII la naționale sunt mult mai multe fete decât băieți, însă la nivel ceva mai ridicat, cred că devine fără pic de sensibilitate, dacă îmi permiteți gluma. Nu știu explicația reală, dar astea-s cifrele.

– Matematica ți-a atras prieteni sau ți i-a îndepărtat?

– Mi-a atras. Mi-am făcut în acești ani prieteni foarte buni printre olimpici: din București, de la Vianu, din Bistrița și mulți alții.

– Dar prietenii tăi ce nu au această pasiune, n-au reacționat negativ? Nu a apărut invidia între voi?

– În grupul meu de prieteni dacă lipsesc și două luni, când ieșim din nou împreună ne comportăm exact la fel. Invidie, nu, pentru că nu cred că-și dorește nimeni să fie olimpic. Să nu vă surprindă. Sunt momente în care îmi spun că dacă ar fi s-o iau de la capăt n-aș mai vrea să fiu olimpic și asta din cauza stresului. Aș prefera să fiu un elev normal, care merge la școală, are note bune, care să intre la o facultate ok… Stresul ajunge să fie foarte mare. La al treilea baraj pentru lotul restrâns am simțit că mi se rupe inima.

– Ai putea să renunți?

– Mi-a venit în gând de câteva ori. Dar, nu. E stilul meu de viață, deja. În fiecare primăvară învățat, bibliotecă toată ziua, mers la concursuri, sunt deja trei ani. Mi-am zis că măcar s-o las mai moale după ce iau medalie la internațională, dar, sincer, astea două săptămâni, cea din Anglia și cea din Franța au fost. .. parcă magice. Mi-au plăcut la nebunie și vreau să se mai repete. Și sunt conștient că pot mai mult. Eu chiar am o problema cu bucuria de rezultat: toată lumea zice ”felicitări!”, însă eu în gândul meu știu că puteam mai mult și asta nu mă lasă să mă bucur. Ba chiar anul trecut la națională am luat locul I, cu cea mai mare diferență înregistrată vreodată între locurile I și II. Și totuși n-am simțit o satisfacție, n-am simțit împlinirea aia pe care o caut eu, asta e problema mea. Sunt alte lucruri care mă fac mai fericit. Prietenii, momentele cu ei.

– Ai prietenă? Te-am văzut în oraș de mână cu ea, de aia îndrăznesc.

– Da. De un an și ceva. Se numește Ama, trece în clasa a XII-a, e pasionată de teatru. Joacă și în piesă, fiind Tinker Bell. (vezi foto afiş) Ne înțelegem foarte bine. Dacă ne ciondănim? Foarte rar. Eu nu sunt genul, îmi place să evit tensiunile. Și e clar că o parte din rezultate sunt și din ”vina” ei. Pentru că în momente grele, și anul trecut și anul acesta, cu gândul la ea și la încurajările ei am fost foarte relaxat și am recuperat puncte și poziții, am avut rezultate bune tocmai de asta. Sau și de asta.

– Fiind cu un an mai mare veți sta cel puțin un an la distanță?

– Mai e până atunci, dar un an trece așa cum vrei tu să treacă. Dacă te plângi ca trece greu, chiar așa e, dar dacă îți cauți ce să faci trece rapid.

– Ce muzică asculți?

– Orice. Trupa mea preferată este The Black Keys, adică era de printr-a VII-a și m-am bucurat că am putut să conving să preluăm și în Peter Pan câteva melodii de-ale lor. Acum ascult multe, în funcție de stare.

– Ama ce ascultă?

Cam aceeași muzică, doar că are și opțiunile ei mai feminine, să zic.

• Mergeți în cluburi?

Nu.

– Ai timp să citești? Literatură, zic.

– Puțin. Ultima carte citită în drum spre olimpiadă a fost una de psihologie, despre cum să reacționezi în anumite situații, de orice fel, deci nu neapărat legată de matematică. Motivațională.

– Cum te înțelegi cu ceilalți profesori?

– În primul semestru merg la toate orele, ca un elev obișnuit. În al doilea mai sacrific din ore ca să am timp să mă pregătesc pentru olimpiade. Am avut ceva discuții, pentru că nu înțelegeau ce fac, dar după ce am obținut premiul de la Balcaniadă, toți au fost foarte înțelegători cu mine.

– Ce-mi spui despre Colegiul Laurian? Ai simțit spiritul laurienilor, despre care se vorbește? Te-a ajutat într-un fel?

– La mine e o situație mai specială. Mama este profesoară aici, sora mea a făcut Laurianul din clasa a V-a, la fel și eu. Deci am o conexiune cu Laurianul de când sunt. E o școală foarte diversificată, orice fel de elev îți poți închipui, îl găsești la noi și e foarte bine că fiecare face exact ce-i place, i se oferă libertatea de alegere. Sunt alte școli în care nu se întâmplă asta. Bine, ai de învățat la 15 materii, dar dacă vrei să te duci la medicină, în clasa a XII-a ești lăsat să înveți la ale tale. Și apoi se simte că permanent se întâmplă ceva la noi în școală. Proiectele și activitățile nu sunt doar pentru distincții, se văd efectiv. Orice se face se face din pasiune.

– Jocuri pe virtual joci?

– Foarte rar. Am avut pasiunea asta în clasele I-IV, dar am vrut să am prieteni, să ies afară, să stăm de vorbă. E clar mult mai fain. Când eram mic eram un copil supertimid, nu reușeam să mă integrez, dar asta a fost până să încep teatrul.

– În ianuarie care vine vei împlini 18 ani. Vei merge la vot anul care vine?

– Da. Sora mea, care este în Cluj, a stat acum aproape patru ore ca să voteze. Jumătate din populație acolo sunt studenții, sunt mulți tineri și fiecare generație e cu entuziasmul ei, cu o convingere că poate schimba ceva. Din păcate cu timpul acest entuziasm dispare.

– Consideri generația noastră, a părinților tăi, vinovată pentru felul în care arată România astăzi?

– Nu întreaga generație. Câteva zeci, sute, care s-au considerat mai presus de restul și după ei s-au luat alții și ne-am pomenit cu brandul acesta de egoism pe care îl are România. ”De ce să mă chinui eu să-i fie mai bine celui care se va naște peste cinci ani și să nu-mi fie mie mai bine acum?” E imoral să gândești așa când ești într-o funcție publică. E adevărat că este foarte greu să faci schimbări în România. Ești foarte repede dat deoparte, plus că trebuie uneori să te scarifici pe tine, ca să faci realmente ceva pentru societate. Iar acest sentiment de autosacrificare nu prea mai este în România, cum era pe vremea lui Ștefan să zic.

– Care sistem de educație ți-a plăcut cel mai mult, din ce ai vorbit cu olimpicii, din ce ai văzut?

– În Franța. Într-un sătuc de 1000 și ceva de persoane, am stat cazați la căminul școlii. Era extrem de bine dotată. Cu aspect vechi la exterior, dar înăuntru clasele moderne, cu orice fel de dotare.  Oameni foarte simpli, și profesorii și elevii. Și doamna primar, care a venit să facă niște fotografii cu noi. A venit singură, la volan, ca un om simplu, îmbrăcată în haine obișnuite, am făcut poze, abia după aia am aflat că e primar. Se respectă mai mult, muncesc mai puțin la serviciu, nu ca la noi, de dimineață până seara, oamenii sunt lăsați să-și trăiască viața personală.  Deci ține și de investițiile în învățământ, dar și de respect reciproc și de calitatea oamenilor.

– Îți ofer ocazia să mulțumești dascălilor care te-au îndrumat. Cui ai vrea să mulțumești?

Categoric doamnei profesoare de matematică de la clasă, doamna Liliana Tomiță, care mi-a pus bazele, cu care lucrez dintr-a V-a și chiar mai devreme, prin sora mea. Domnului Andrei Eckstein, profesor la Universitatea din Timișoara, care a pornit un site cu toate materialele necesare pentru pregătirea juniorilor. Site-ul este funcțional și acum:” https://pregatirematematicaolimpiadejuniori.wordpress.com/”. Fără el cred că în nici un caz nu ajungeam la olimpiadă. Și, pe lângă familie, aș vrea să mulțumesc unui prieten, Dan Leonte, acum e la facultate, care mi-a fost ca un mentor. M-a învățat de unde să învăț, mi-a oferit sfaturi. Sper ca la anul să pot fiu pentru cineva așa cum a fost el pentru mine.

TUDOR-DARIUS CARDAȘ

Rezultate școlare 2013-2019

1. Concursuri internaționale

1. Concursuri naționale

1. Concursuri interjudețene

1. Concursuri județene