Teatrul clasic este creația vechilor greci, la fel sunt și principalele specii ale genului dramatic, tragedia, comedia și drama. Încă de la începuturile sale, teatrul grecesc era pe jumătate sacru, pe jumătate pornografic, afirmație care-i poate supăra pe cei mai pudici dintre noi, dar care este cât se poate de normală, dacă ne gândim la contextul religios al apariției teatrului. Așa cum arăta și Aristotel, acum circa 2300 de ani, în a sa „Artă poetică”, teatrul s-a născut plecând de la procesiunile religioase ce aveau loc în timpul serbărilor dedicate lui Dionysos, zeul traco-frigian al vegetației, pomiculturii, însă mult mai popular în calitatea sa de zeu al viței de vie, al extazului și fertilității (conform mitologiei grecești, Dionysus este cel care i-a învățat pe oameni să cultive vița de vie). Același Aristotel, în lucrarea menționată, își fundamenta scrierea pe conceptul de „mimesis”, arătând că arta este o imitare a naturii.
Reprezentațiile teatrale, potrivit lui Aristotel, imitau la începuturi serbările dionisiace practicate pe întreg teritoriul Eladei, primii actori ai teatrului grec fiind chiar practicanții acestui cult. Cele mai răspândite dintre aceste serbări erau „Marile Dionisii”, celebrate la începuturile primăverii, foarte vesele, pentru că grecii serbau renașterea naturii, triumful vieții asupra morții, momentul când se trezește la viață și seva viței de vie, dar populare erau și serbările dionisiace de toamnă, care marcau încheierea unei perioade de vegetație, venirea iernii și momentul în care vița de vie era îngropată, spre a rodi, din nou, în primăvara următoare.
Din cortegiul lui Dionysos nu lipseau silenii (după numele semizeului Silen, fiul zeului Pan și cel despre care se credea că era mentorul lui Dionysos și inventator al flautului, fiind reprezentat ca un bătrân satir, care era cal sau țap, de la brâu în jos, ori călare pe un măgar, caraghios și în permanență beat), menadele (considerate nimfele care l-au crescut pe Dionysos, numele lor în limba greacă însemnând „aiurite, exaltate”, de cele mai multe ori despuiate, aflate într-o stare de extaz și frenezie, urmare a combinației dintre dans și beție, motiv pentru care se dedau la activități sexuale explicite), precum și alte nimfe (zeități feminine grecești ale apelor, munților, pădurilor).
Prima dintre speciile dramatice desprinse din serbările dionisiace a fost „tragedia”. Există două teorii în legătură cu acest nume, iar ambele îl au în prim plan pe Dionysos. Conform primei dintre ele, numele „tragediei” derivă din obiceiul ca în prima zi a Marilor Dionisii să-i fie jertfite, zeului, capre și țapi, moment în care, în timp ce pe carnea animalului sacrificat se vărsa vin, corul de satiri executa o cântare religioasă dedicată zeului (gr. „tragos” = țap, iar „aeidein” = a cânta). Potrivit unei alte interpretări, numele tragediei vine de la ritualul prin care satirii executau tot felul de dansuri orgiastice, pe muzică de nai și flaut, având cozi de țap cusute în partea posterioară și purtând pe față, spre a nu fi recunoscuți, măști uriașe închipuind capete de țap, etimologia fiind aceeași.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Vas grecesc cu Dionysos, în dreapta, ținând în mână tirsul, un toiag împodobit cu viță de vie și iederă, având în vârf un con de brad, iar în stânga e reprezentat un satir cu coadă de țap, cântând la flaut
Vas grecesc redând un satir, cu coadă, urechi, coarne de țap și sexul vizibil, îmbrățișând o menadă
