Și în lumea teatrului există o serie de termeni sau expresii care fac trimitere la epoci istorice mai vechi sau mai noi, iar legătura lor cu teatrul și cu operele dramatice este greu de sesizat pentru neinițiați, ba poate și pentru unii care activează în acest domeniu. Să luăm, bunăoară, termenul comun de „pantaloni”, care la prima vedere pare a nu avea vreo legătură cu teatrul. Așa să fie, oare?
Începând cu secolul al XVI-lea, în spațiul italian, apare o formă a teatrului de improvizație, în forma comediei populare italiene, sub numele de „commedia dell’arte”, însemnând „comedia artiștilor”. Spectacolele se desfășurau în aer liber, de regulă în timpul bâlciurilor, fără prea multe decoruri, iar replicile se derulau sub semnul improvizației, nu exista un rol scris învățat în prealabil de către actori. Se mergea, de regulă, pe aceeași textură a scenariului și a personajelor, pe care se inserau situații particulare. Limbajul era unul deocheat, chiar vulgar, reprezentațiile erau departe de a avea pretenții intelectuale, ele adresându-se simțurilor comune ale spectatorilor, văzul și auzul, mai puțin intelectului. Actorii erau și jongleri, muzicanți, mimi, dansatori, fachiri etc., apelau la toate mijloacele pentru a stârni buna dispoziție.
Spuneam mai sus că scenariul urma același tipic: personajele principale, toate mascate, erau doi tineri îndrăgostiți, un bătrân bleg și neputincios îndrăgostit de iubita fiului său sau căsătorit dar încornorat, un alt bătrân, cumsecade, care-i înțelege și-i sprijină pe tineri, o pereche de servitori, isteți, dar vicleni, un el și o ea, devotați până la un punct stăpânilor lor tineri, ajungând în final să se îndrăgostească, la rându-le, unul de altul. Spectacolele erau agrementate cu travestiuri, semne și aluzii făcute către public, ciomăgeli, neînțelegeri, finalul fiind unul pe placul publicului: cei doi tineri se căsătoresc, lăsându-l cu buza umflată pe bătrânul fanfaron, se căsătoresc și slugile lor, care rămân în slujba stăpânilor, totul spre marea mulțumire a publicului, de a cărui dărnicie aveau nevoie actorii spre a-și continua spectacolele în alte locuri.
Bătrânul cu imagine negativă în commedia dell’arte era Pantaloné, prototip al negustorului în vârstă, desfrânat și avar, dar extrem de bogat, de care publicului spectator îi plăcea să-și bată joc. Numele personajului provine de la San Pantoleone, un sfânt extrem de popular în Veneția de acum câteva secole, al cărui nume se traduce prin “cel puternic precum leul”. Este un sfânt, un martir, arhicunoscut și de către noi ortodocșii, unde spre deosebire de lumea creștină catolică este venerat sub numele grecesc de Sfântul Pantelimon, “Cel preamilostiv”, fiind invocat de către cei bolnavi pentru puterile sale tămăduitoare și fiind considerat de către ambele biserici creștine ca unul diintre “doctorii fără arginți”.
Care e legătura, însă, între acest sfânt și pantaloni? Personajul care-l întruchipa pe Pantaloné, simbol al venețianului bogat, corupt, dar prost, purta o pereche de pantaloni strânși, mulați pe picioarele lui slăbănoage. Această piesă de vestimentație a fost asociată cu personajul și a căpătat numele de “pantaloni”, după numele persoanjului ca atare. Din 1798, adică după revoluția franceză, când nobilii francezi și vestimentația acestora, un fel de pantaloni scurți bufanți aplicați peste ciorapi de mătase, intră în desuetudine, numele de pantaloni se va da doar pantalonilor lungi, care-i înlocuiau pe cei până la genunchi de până atunci. Cuvântul se răspândește cu acest sens în întreaga lume, iar forma englezească prescurtată, “pants”, folosită azi în spațiul anglo-saxon, este atestată pentru prima dată în 1840.
Încheiem prin a menționa faptul că negustorul venețian bătrân și zgârcit, Pantaloné, a fost făcut celebru de către dramaturgul venețian Carlo Goldoni, fiind un personaj nelipsit din piesele acestuia: “Slugă la doi stăpâni”, “Văduva isteață”, “Mincinosul” etc. Și Marele Will Shakespeare a folosit commedia dell’arte în piese precum “Îmblânzirea scorpiei”, “A douăsprezecea noapte”, sau “Cum vă place?”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Personajul Pantaloné, caracterizat prin costumul roșu, scufie, pantalonii strâmți și papuci turcești
(Reprezentare a lui Maurice Sand)
Arlechin, un alt personaj tip din commedia dell’arte, înfățișat ca un clovn cu haine multicolore și cu o baghetă magică în mâna stângă
(Reprezentare a lui Maurice Sand)
