Virgil COSMA
jurnalist
Alegerile pentru președinția țării produc, de fiecare dată, cea mai puternică emoție și cea mai mare participare a electoratului român. Deși funcția nu mai are intacte prerogativele gândite de Iorgovan – tatăl primei constituții post-decembriste – pentru Iliescu, cultura noastră, oarecum paternalistă, așează prima poziție în stat ca fiind cea decisivă în evoluția țării. Chiar și cu atribuții ciuntite, președintele este, deocamdată, singurul care poate pune ordine între legislativ, judiciar și executiv. Așadar, așteptările cetățenilor sunt îndreptățite.
Autoritatea funcției este stabilită, fără echivoc, nu numai de aliniatele din Constituție cât, mai ales, de numărul absolut de voturi dobândite de un singur om. Nicio altă funcție în stat nu mai are o asemenea susținere populară. Johannis și Ponta au adunat la precedentele alegeri, fiecare în parte, dublul voturilor dobândite de partidul care a câștigat alegerile parlamentare un an mai târziu. Suntem o republică semi-prezidențială (altă aiureală dâmbovițeană, nici președinte – șef al executivului, ca în Franța, nici cu funcție simbolică – de reprezentare, ca în Germania) și asta înseamnă că președintele nu numai că poate dar trebuie să participe activ la treburile țării, pro-activ și nu doar reactiv, adică să fie doar mediator când celelalte puteri o iau razna.
Și, cu toate astea, dacă-i dăm la o parte pe veleitari și pe vânătorii de imagine, vedem că turnanta e goală iar în tribune, în lipsa spectatorilor, sparg semințe plictisiți doar câțiva comentatori. Johannis nici măcar nu trebuie să alerge, pur și simplu merge la pas, cum îi place lui, fiindcă adversarii nu numai că nu au intrat pe pistă dar nici măcar nu au fost desemnați. Iar alegerile prezidențiale sunt de azi în patru luni, pe 10 noiembrie.
Partidul pe care acum câteva zile l-am asemuit cu Legiunea străină (socotindu-l străin de interesele țării – prin prisma destabilizării justiției, a împrumuturilor haotice, a dezorganizării economiei naționale, a reprezentării rușinoase pe plan național și internațional etc.), condus de mercenari a căror deviză „mergi ori crapă” este ilustrată de încăpățânarea de a menține „linia Dragnea”, adică exact aceea care l-a dus pe liderul lor după gratii, nu are candidat. Nu unul valabil, dar nici măcar onorabil. Dna Dăncilă, prim ministru, s-ar vrea desemnată de un nou Congres. Unul mai mic, așa. Nu mai poate aduce iarăși patru mii de oameni la Sala Palatului, dar – s-a gândit domnia sa – vreo 8-900 ar fi suficienți cât să-i dea o brumă de legitimitate. Contracandidat, în partid, i-ar fi dna Firea care cică stă mai bine în sondaje. Nu știu în care sondaje, că Bucureștiul a ajuns într-o stare jalnică.
Oricare dintre cele două doamne nu intră nici măcar în turul doi. Nu sunt misogin, România are femei puternice, deștepte peste măsură, cu prestanță și știință de carte. Dar cele două competitoare din PSD nu intră în această categorie, acțiunile și vorbele lor din ultimii ani arată asta fără putință de tăgadă. Iar pentru susținerea candidaturii unei personalități din afara partidului, cum s-a tot vorbit despre președintele Academiei, dl Ioan Aurel Pop, timpul este prea scurt, contractul de fidelitate ulterioară unei prezumtive victorii este și el incert și, cel mai important, nu ar garanta în niciun fel sprijin în alegerile locale și parlamentare, acolo unde-i doare cel mai tare pe actualii guvernanți.
Această variantă a fost aleasă de Voiculescu, el știe că nu-și poate permite să iasă în față, nici măcar în planurile doi sau trei în spatele candidatului. Și atunci, și-a făcut o nouă mașinărie care să-i permită obișnuitele manevre politice, Partidul Puterii Umaniste. Și cumva trebuie să-i facă imagine. A găsit o doamnă onorabilă, Ramona Ioana Bruynseels, în prezent consilier de stat, cu un CV bun, o retorică interesantă și chiar prezentabilă. Dar partidul este condus, în acte, de Piedone. Socotiți-i șansele și vedeți că ne pierdem vremea de pomană făcând mențiuni despre potlogăria asta. La fel și Tăriceanu. După înfrângerea usturătoare de la alegerile pentru PE, ambiția sa de a se menține cumva în primele rânduri a devenit chiar caraghioasă.
Mai rămân tinerii, falnică mândrie a țării, doar că surprinși de amploarea succesului din 26 mai, au descoperit că nu sunt angajați în competiția asta, ba mai rău, nu sunt nici măcar pregătiți. Inițial, Alianța 2020 (USR/PLUS) stabilise să meargă în tandem: Barna la președinție, Cioloș la guvern. Amploarea evoluțiilor de la Bruxelles, care l-au propulsat pe Cioloș într-o poziție foarte puternică de negociere, precum și sondajele – care-l dau favorit tot pe Cioloș, adică să aibă ceva șanse de a intra în turul doi, nu să-l învingă pe Johannis – au schimbat cumva datele strategiei Alianței. Astfel încât Barna așteaptă acum confirmarea Congresului USR de astăzi, pentru a fi desemnat candidat cu acte în regulă. Abia apoi strategia. Tot așa ca mai sus, prea târziu.
La cum arată scena politică astăzi, fără adversari redutabili pentru Johannis, care – dincolo de slăbiciunile evidente, reproșate zgomotos de societatea civilă – are câteva merite incontestabile, mai ales pe plan extern, președintele se poate plimba pe mai departe, fără prea mari griji pentru al doilea mandat, singur pe pistă.