Cătălin MORARU
– redactor şef
Statisticile spun că 40% din români sunt analfabeţi funcţional. Cam cât procentul celor care nu au luat bacul anul ăsta. Nu toţi cei fără bac sunt analfabeţi funcţional, fără îndoială, dar sunt destui.
Despre sistemul de învăţământ românesc tot am scris. Cam ca tot în ţara asta, a mers înainte în virtutea inerţiei, până a ajuns la un punct în care nu mai funcţionează. Nu vă luaţi după rezultatele excepţionale ale olimpicilor români, cu care tot defilează şefii din învăţământ. E vorba de nişte copii de excepţie, care sunt îndrumaţi de nişte profesori dedicaţi şi atât. Nu sunt rezultatul sistemului de învăţământ şi nici nu caracterizează şcoala românească.
Ce caracterizează totuşi învăţământul din ţara noastră? Să o luăm pe bucăţi. Pentru ciclurile primar şi gimnazial putem spune fără greş că tortura. Ce se întâmplă acolo nu se numeşte învăţământ, ci chinuit copii. Elevul român trebuie să înveţe tot până la 14 ani, absolut tot. Cantitatea de materie este uriaşă, de nesuportat, aproape. Şi se măreşte de la un an la altul, elevii cară cu ei ghiozdane uriaşe şi învaţă zi lumină pentru a ajunge la un liceu normal.
Problemele de anul trecut de la clasa a treia se fac deja în clasa a doua anul ăsta. Clasa aia pregătitoare, care era menită să îi înveţe pe copii să socializeze, s-a transformat într-un loc unde copiii învaţă ecuaţii. În ritmul ăsta, prin clasa a şaptea deja îi vor învăţa deja fizică cuantică în câţiva ani. Rezultatul este că aproape toţi elevii ajung să urască şcoala, chiar şi cei cu rezultate de excepţie. Cu cât nivelul cerinţelor este mai mare, cu atât respingerea este mai mare, pentru mulţi elevi este aproape imposibil să ţină pasul cu cantitatea enormă de materie. Aici intervin părinţii, pentru că singura soluţie sunt meditaţiile, la care apelează aproape toţi elevii în ultimii ani ai gimnaziului. Pare un sistem perfect construit pentru a penseta părinţii de bani. Nu ştiu dacă e făcut aşa cu acest scop, însă explică cu siguranţă pasivitatea majorităţii profesorilor, vizavi de o reformă profundă într-un domeniu de importanţă capitală, acela al educaţiei.
După chinul primilor opt ani de şcoală, normal că liceul este privit ca o vacanţă. Dacă vă spun copiii că este greu la liceu, să ştiţi că mint. Mai sunt câteva secţii la două-trei licee bune din oraş unde e mai greu, în rest e chiar lejer. Materia e la fel de multă şi la fel de inutilă. Însă profesorii au mai coborât standardele, pentru că refuzul aici e mai virulent ca la gimnaziu. Eu am crezut că liceul e complicat. Dar nu mai e aşa deloc, m-am lămurit după ce am stat de vorbă cu foarte mulţi liceeni. Dar şi aici vine nota de plată, adică examenul de bac. Începe iar forfota meditaţiilor, aceeaşi problemă ca la gimnaziu, materie multă, greu de recuperat, dar o activitate destul de lucrativă pentru mulţi profesori. Culmea, cunosc destui profesori care au făcut pregătire pentru bac la şcoală, gratis, dar elevii nu prea au venit. Pentru că era gratis, probabil şi nu au avut încredere. Nici ei, nici părinţii.
Materia este tot aiurea la liceu şi suferă modificări extrem de des. Se introduc tot felul de chestii inutile, iar materiile clasice tot pe memorat date inutile se bazează, nimic util. Şi aici nu mă refer neapărat la strungărie, ci la educaţie civică, artă, vorbire şi scriere (da, gramatică, adică). În esenţă ceva să îi facă să aprecieze frumuseţea vieţii şi să îşi folosească mintea.
După tabloul ăsta (extrem de sumbru, recunosc) mai credeţi că procentul naţional de 60% la promovarea bacului e rău? Mie mi se pare un rezultat foarte bun spre excepţional, având în vedere starea învăţământului românesc.
Este evident că nu ministrul Andronescu este omul care poate rezolva ceva în învăţământ. Doamna în cauză e cea care a desfiinţat şcolile profesionale lăsând ţara fără meseriaşi. Acum procedează exact invers, le înfiinţează la loc, iar accentul e pus doar pe viitorul într-o meserie, nimic altceva. Elevii nu mai trebui să citească o carte, să înţeleagă un tablou, muzică sau un pic de istorie. Asta e ideea, alb sau negru, atât. A produs şi un document aiuritor, despre viziunea dumneaei în educaţie, un haloimăs incredibil, care schimbă clase şi modifică nişte fleacuri. Document care a fost dezbătut în şcoli, de profesori, la discuţii organizate de directori. Evident, nu am auzit de profesori care să îi transmită doamnei ministru să se ducă acasă cu viziunea ei cu tot. Sau măcar nişte observaţii amărâte, acolo. De aici doamna respectivă o să tragă concluzia că are o viziune grandioasă şi o să se apuce iar să facă schimbări în învăţământ care nu ajută la nimic. Iar la anul procentul de promovare la bac va fi şi mai mic, doamna ministru va face scandal, cei de la inspectoratele şcolare vor ameninţa din nou cu controale.
Păcat că ne batem joc, cu toţii, de copiii noştri. Părinţi, profesori, miniştri, toţi de-a valma asistăm indiferenţi la această grozăvie, încurcându-ne în nimicuri şi schimbări minore. Pe când învăţământul românesc este în moarte clinică. Şi nu de ieri, ci de ani de zile. Dar suntem teribil de mândri de olimpicii noştri, asta e noua direcţie, chiar dacă elevii respectivi pleacă din ţară pe capete. Și nici măcar nu pot fi învinuiţi pentru asta. Vor să înveţe în şcoli normale, vor să li se recunoască meritele. Iar asta e greu la noi, deocamdată.
