Virgil Cosma
jurnalist
Cu viteza maximă de care sunt capabili – şi sunt, complet decuplaţi de realităţile economice şi financiare ale ţării, de evoluţia ei demografică şi de cerinţele societăţii contemporane, corifeii coaliţiei de guvernământ se îndreaptă cu capetele în chip de berbece, ca acela al trupelor SIAS pentru spart uşi, înspre iceberg-ul unui faliment zgomotos. Şi politic, şi economic şi moral. Ducă-se, poate ne luminează Dumnezeu minţile să găsim unii mai buni în locul lor, dar necazul cel mai mare este că târăsc şi ţara după ei.
Un singur exemplu de aiureală fără margini: celebra Ordonanţă 114 (cea lansată între Crăciun şi Anul Nou) continuă să producă efecte, fie ele şi ajustate întru suportabilitate, după ce cohorte de specialişti s-au muncit să îndrepte cumva prevederile iniţiale. Efectele însă rămân şi influenţează economia, cel mai bun exemplu fiind apariţia bizară a unei „inflaţii legale” în locul inflaţiei reale. Concret, pentru a se putea aplica Ordonanţa cu pricina la Fondurile de pensii administrate privat, Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză s-a văzut obligată să adopte o metodologie originală şi să publice o valoare a inflaţiei aplicată la comisioanele percepute pentru administrarea fondurilor care a ajuns să difere semnificativ de nivelul anunţat de Institutul Naţional de Statistică (INS). Aţi mai auzit de vreo ţară cu două inflaţii, ambele „legale”? Eu nu. Efectele? De la îngheţarea investiţiilor pe hidrocarburi în Marea Neagră şi până la majorarea dobânzilor plătite de România la împrumuturi, urmare a unei percepţii deteriorate din partea mediului de afaceri internaţional.
Nu-i vorbă că nici INS nu-i vreo mândrie a ţării. O ditamai instituţia, dotată cu tot ce-i trebuie ca să-şi facă treaba, emite date peste date în funcţie de comandamentele politice. Ba suntem peste 20 milioane, ba 18, ba 16, după cine şi cum solicită informaţiiile. Pentru Europa suntem peste 20 milioane, ca să nu pierdem locuri în Parlamentul European şi alocările din fondurile de coeziune, pentru Autoritatea Electorală Permanentă suntem peste 18 milioane, ca să nu scadă numărul de aleşi locali şi naţionali, iar pentru Ministerul de Interne, care trebuie să aloce resurse în funcţie de numărul de locuitori, suntem şi mai puţini. În felul ăsta, şi PIB-ul pe cap de locuitor, calculul coşului minim sau al repatizării mai tuturor resurselor, este aproximat de la un capăt la celălalt, iar rezultatele sunt cele care se văd.
Apărem în toate statisticile europene la coada listei în orice domeniu. De la pastă de dinţi şi săpun consumat, la utilităţi, la facilităţi urbane sau rurale şi până la şomaj sau cercetare ştiinţifică. În ce bază? A unor aproximări urechiste, fiindcă nimeni, nici măcar serviciile aşa zis secrete nu au date verificabile şi certificate de realitate. Un exemplu şi aici: potrivit datelor publicate de Eurostat, România s-a situat în 2018 pe locul patru în UE la proporţia persoanelor cu vârsta cuprinsă între 20 de ani şi şi 34 de ani care nu erau angajate şi nici în formare profesională, adică mai mult de o persoană din cinci. Dar de unde să ştie cei de la Eurostat câţi dintre tinerii noştri muncesc la negru, în ţară sau în străinătate, dacă nici noi nu ştim?
Scuze, m-am îndepărtat de la subiectul propus, dar ramificaţiile se întind atât de vast în toate domeniile vieţii publice de la noi încât în orice direcţie ai lua-o dai de habarnism, impostură, măsuri luate fără niciun calcul serios de aplicabilitate şi al consecinţelor, aproape un haos. Ba chiar haos şi colaps ar fi dacă nu ne-ar ţine pe linia de plutire regulile europene şi frica maladivă a liderilor temporari de acum că vor pierde şi ultima brumă de resurse care le mai alimentează fanteziile. Ca o încununare a imposturii, peste debandada asta generalizată apare, angelică, figura premierului care – la Congresul de adio, probabil – îi dă înainte cu autostrăzile, spitalele şi alte investiţii când toţi analiştii arată negru pe alb că guvernul nu mai are bani să plătească pensiile (între care cele „speciale”, o cincime din total ca număr, sunt cât toate celelalte patru cincimi ca valoare) şi salariile decât dacă se împrumută.
Nici vorbă de vreo analiză serioasă, o şedinţă cu picioarele în ligheane cu apă rece, de căutat soluţii rezonabile de ieşire din impas. Parcă teleghidaţi de la Rahova, fruntaşii coaliţiei ştiu una şi bună: prăduirea bugetului şi anihilarea dosarelor pe care le au în diverse etape de cercetare penală sau de judecată. Preşedinta CSM, Lia Savonea, o ţine langa cu instalarea pupilei partidului în fruntea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie. Nu vrea să audă de raportul GRECO sau al Comisiei de la Veneţia. Teodorescu anunţă amnistie fiscală, tot un fel de pomană dar încă nu e clar cum o să procedeze fiindcă nici el nu ştie, Dăncilă îşi angajează fiul în chip de consilier al preşedintelui Curţii de Conturi iar TelDrum-ul şi ceilalţi clienţi de partid primesc pe mai departe contracte. Un fel de „atâta ştim, atâta facem” care nu poate să nu-mi amintească de secvenţa din „Titanic” în care orchestra cânta un vals în timp ce vaporul se scufunda. Numai că noi, toţi ceilalţi, suntem pasagerii şi, după cum se ştie, bărcile de salvare nu au fost îndeajuns atunci, după cum nu sunt nici acum.
