Astăzi, o nouă poveste, una, sperăm, care vă va plăcea, povestea notelor muzicale. O poveste multimilenară, plină de simboluri și în care creștinismul va avea cuvântul hotărâtor. Nu poate fi conceput un studiu al muzicii fără notele muzicale, pe care le-am învățat cu toții în primii ani de școală: „do”, „re”, „mi”, „fa”, „sol”, „la”, „si”. Cum s-a ajuns la aceste note și ce înseamnă ele, de fapt, aceasta veți descoperi în rândurile de mai jos.
Cele mai vechi informații despre ceea ce ar putea fi o notă muzicală datează de acum circa 4.000 de ani. Pe o tabletă descoperită în sudul Mesopotamiei, în orașul-stat sumerian Nippur, cercetătorii cred că au identificat precizări despre coardele lirei, mai precis despre cum se face acordajul acesteia. Indienilor și chinezilor li se atribuie ideea de a nota sunetele muzicale prin litere, iar această inovație va fi preluată de către vechii greci, apoi de către romani.
Gânditorul latin Boethius, născut la Roma, în jurul anului 476 d. Hr., adică anul cuceririi Romei de către germanicii conduși de Odoacru, va fi cel care va alcătui primul sistem medieval de notație, preluat de la grecii antici, dar în care literele grecești vor fi înlocuite de cele latine (primele 15 litere latine majuscule, de la A la P). Ulterior, observându-se că literele-note se repetă din octavă în octavă, numărul acestora a fost redus la 7, de la A la G.
Actualul sistem este invenția călugărului benedictin Guido D’Arrezo (990-1050). Plecând de la muzica gregoriană (inspirată de liturghia creștină și înrudită cu cântul bizantin) el va teoretiza sistemul de notare și interpretare a muzicii liturgice, iar acest sistem stă la baza muzicii culte/clasice occidentale. Muzica gregoriană (de la numele lui Grigore I cel Mare, papă între 590-604) pornea de la conceptul latin de “cantus planus” (“cânt lin”), cânt ce avea două caracteristici: utilizarea exclusivă a vocii umane și preferința pentru mersul lin, treptat, al liniei melodice, fără salturi.
Guido D’Arrezo era dirijorul unui cor și în această calitate i-a venit ideea de a numi notele muzicale plecând de la imnul gregorian “Ut queant laxis”, dedicat Sf. Ioan Botezătorul, pe care interpreții de “cantus planus” îl invocau pentru a nu-și pierde vocea, care le asigura existența lor materială. Primul vers al acestui imn începea cu cuvântul latin “ut”, însemnând “ca să”. Următoarele cinci rânduri ale textului imnului începeau cu aceste cuvinte: “resonare”, “mira”, “famuli”, “solve”, “labi”… D’Arrezo a preluat prima silabă de la fiecare dintre aceste prime cuvinte de la începutul fiecărui vers ce se succedau după ut, rezultând ut, re, mi, fa, sol, la. Al șaptelea vers cuprindea cuvintele “Sancte Iohannes” (Sfinte Ioane). Îmbinând inițialele celor două cuvinte, italianul a obținut ultima notă a scării muzicale, “si”.
Mai târziu, prin secolul al XVII-lea, sunetul “ut” este înlocuit cu sunetul “Do”, de la începutul cuvântului “Dominus” (Dumnezeu), astfel încât Dumnezeu să fie începutul scării muzicale.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
