Actele vechi ale Botoşanilor sunt menţionate şi într-un document din 18 iunie 1819, de la Scarlat Callimachi voievod, prin care acesta, răspunzând unei plângeri a orăşenilor, le răspunde: „† Să face ştire prin această carte a Domnii mele, că lăcuitorii orăşăni din târgu Botoşăni, prin jalobă cătră Domnie me, au făcut arătare că prin hrisoave vechi le este întemeetu orci fel de alijveriş ar puté face în târgul Botoşăni, fără nici o dare, supt orice nume […]”. Domnul arată, în continuare, că prin privilegiul pe care îl dăduse mănăstirii Rusicon, de la Athos, de a vinde păcura şi dohotul din târg, „prin neştiinţa hrisoavilor târgoveţilor”, „li s-ar fi anerisind (anulat, n. ns.) vechile lor hrisoave şi privilegii”. Întărind, la rându-i, această carte domnească, Scarlat Callimachi nu făcea decât să continue şirul domnilor care, din vechimea cea nemaipăstrată în hrisoave, dar cunoscută de orăşeni, făcuseră acelaşi lucru, începând cu un prim hrisov care trebuie să fi fost menţionat în catastif, actul întemeierii târgului, actul „descălecăturii” acestuia.
La 1825, în casa spătarului Alecu Ralet, făcându-se alegerea noii epitropii a târgului Botoşani, „s-au hotărât ca să s-adune documenturile risipite şi să-s pue la lada târgului, ce s-au încredinţat în mâna dumisale Manolachi Iorga, ca la un cinstit bătrân şi vechi târgoveţ”. Felul cum este invocată în context această „ladă a târgului”, nu ca entitate pur materială, ci ca realitate în sine, arată existenţa unui obicei preexistent. „Catastihul” târgului, în fapt toate documentele importante ale târgului sau, mai curând, forma lor rezumată şi autentificată prin sigiliul aplicat de şoltuz şi de pârgari, era păstrat, aşadar, în asemenea lăzi de lemn, unde aveau cât de cât o protecţie faţă de acţiunea factorilor de mediu, dar şi de eventualele intruziuni ale unora sau altora dintre târgoveţi. Această ladă depozitară a arhivei orăşeneşti era păstrată, cel mai probabil, în casa şoltuzului în funcţie, fiind mutată ori de câte ori era ales un nou şoltuz, predată acestuia împreună cu sigiliul târgului. Eugenia Greceanu arată că arhiva orăşenească probabil nu depăşea capacitatea lăzilor în care se păstrau şi notele similare în Transilvania.
La 21 martie 1825, Vornicia Botoşanilor, în numele căreia semnează aga Scarlat Miclescu (cealaltă semnătură este ininteligibilă), adresându-se Logofeţiei celei Mari, arată că rându-i-se efor al târgului vornicul Alecu Callimachi, Vornicia va avea în vedere „eczecutarisâre a trii ponturi”, dintre care, „al doilea, să să scoată documenturile târgului de la locurile şi persoanile unde să ţiné până acum şi să să deí în mâna târgoveţilor; pe cari să aibă a le păzî epitropii ce să vor rândui”. În acelaşi document, menţionându-se atribuţiile fiecăruia dintre epitropi, se arată că „dumnealor negustorii Manolache Iorga şi Carabet Bolfos” erau rânduiţi ca „ţiitorii documenturilor şi a socotelei târgului”.
Faptul că împrejurări ostile au dus la pierderea sau distrugerea acestor catastife ale târgului nu trebuie să mire. Atât de multele încercări prin care a trebuit să treacă oraşul[1] au făcut de negăsit arhiva actelor sale, cum s-a întâmplat, de altfel, pretutindeni în oraşele Ţării Moldovei. S-au păstrat, însă, sute de documente care vor fi fost trecute la catastif spre a servi ca mărturie, după care au fost lăsate celor direct interesaţi de conţinutul lor. Cele mai multe se referă la tranzacţii (schimburi, danii, vânzări şi cumpărări, moşteniri), dar sunt şi destule judecăţi pentru felurite pricini, precum şi tot felul de măsuri administrative sau economice. Cu ajutorul acestor documente se poate recompune viaţa de altădată a târgului Botoşani, ele constituind cel mai preţios instrument de lucru al istoricului.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
[1] Vezi, supra, subap. I. 4. Contextul istoric al evoluţiei târgului Botoşani, passim.