O radiografie a sistemului de Sănătate din România arată că nu există judeţ în care să nu fie posturi libere pentru medici. Unele sunt scoase la concurs chiar şi a treia oară, altele sunt acoperite de medicii rămaşi prin ture prelungite. Realitatea arată că medicii şi personalul mediu (un termen aproape anacronic, câtă vreme acum se face facultate până şi pentru postul de portar) nu fac grevă ci pur şi simplu pleacă. Sunt avantajaţi de universalitatea actului medical.
Dacă ar putea, adică dacă ar fi solicitaţi, la fel ar pleca şi profesorii, juriştii, inginerii sau oricare dintre cei cuprinşi în alte corpuri profesionale. Doar IT-iştii nu pleacă în masă ci doar în proporţii mult mai mici. Care să fie motivul, pentru că şi limbajele în care lucrează programatorii sunt universale? Ia gândiţi-vă ce simplu este răspunsul: fiindcă cei slabi lucrează la stat, unde leafa e mică dar nu se cer nici cunoştinţe de top şi nici performanţe, iar cei cu adevărat buni lucrează în mediul privat, unde lefurile sunt comparabile, egale sau chiar mai mari decât cele din Vest. De ce nu se poate la fel şi în cazul serviciilor medicale, adică într-un sistem mixt, stat-privat, în care statul să deconteze tratamentele inclusiv în clinicile private? În majoritatea ţărilor în care pleacă medicii români tratamentele obişnuite sunt rambursate în proporţie de 70-80% de către Casa de Asigurări, restul de 20-30 de procente fiind rambursate de către asigurarea privată a pacienţilor, în condiţiile în care cei mai mulţi au una. Asigurare privată pe care românii nu şi-o permit, nu că nu şi-ar dori-o, să fie clar.
Peste 80% dintre tinerii medici spun că este posibil să emigreze, iar dintre ei aproape 30% susţin că vor face sigur acest lucru, se arată într-un studiu prezentat recent de Colegiul Medicilor. Din datele colectate reiese o prevalenţă a preferinţelor pentru un număr de 46 de specialităţi medicale, dintre care pe primele locuri se situează chirurgia generală, obstetrica şi ginecologia, anestezia-terapia intensivă, medicina dentară, medicina de urgenţă, cardiologia. La întrebarea privind motivele care determină plecarea din ţară, cele mai multe nemulţumiri sunt legate de nivelul scăzut de salarizare, condiţiile materiale din unităţile medicale, orele suplimentare de muncă, lipsa de suport pentru activităţile de cercetare. De asemenea, unul dintre motivele migraţiei îl constituie şi nevoia de recunoaştere şi afirmare profesională. Cred şi eu, este umilitor ca după 22-23 ani de şcolarizare să cari mapa dlui profesor până la 40 ani. 92,5% dintre repondenţii la chestionar spun că beneficiază de ajutor din partea părinţilor sau a rudelor, iar dintre ei mai mult de jumătate depind mod exclusiv de acest ajutor, neavând şi altă sursă de venit. Chiar dacă văd dezastrul, autorităţile nu cunosc metodele şi nu au pârghiile necesare prin care să oprească exodul medicilor. În total, sunt imperios necesari în sistem aproximativ 13.000 de medici, o cifră echivalentă cu cea a cadrelor medicale plecate în străinătate la muncă.
Revenind la încercările de stopare a exodului corpului medical, respectiv constituirea prin lege a unui parteneriat public privat, se naşte firesc o întrebare: de ce ar construi un particular, un fond de investiţii sau o corporaţie multinaţională o unitate medicală în acest sistem, când mult mai la îndemână i-ar fi să nu se încurce cu birocraţia (citeşte „şpăgăraia”) de stat? Autorităţile, care caută disperate soluţii, nu răspund încă la această întrebare. Dacă ne uităm la actuala legislaţie, vedem că statul nu poate face transferuri bugetare către privat. El se poate doar asocia cu privatul, poate închiria sau concesiona spaţii deja existente pentru activităţi medicale, dar şi asta cu mare dificultate şi risc de derapaj în zona de activitate a DNA. Şi nu e o problemă minoră: de unde acei bani ţinând cont de actualul procent din PIB alocat Sănătăţii? Sunt câteva judeţe în care au fost astfel de contracte şi rezultatele nu sunt încă destul de încurajatoare. Astfel încât, principala problemă a Sistemului de Sănătate românesc rămâne subfinanţarea sistemului, dovedită ca atare, dincolo de ceea ce simţim fiecare din dintre noi, şi de aprecierile Eurostat şi ale Comisiei Europene.
România rămâne ţara care alocă cel mai puţin pentru sănătate din toate ţările Uniunii Europene şi pe penultimul loc din Europa, nu în sume absolute, fiindcă la astea chiar nu ne putem compara, ci în procente. Astfel, există riscul din ce în ce mai mare să dăm peste un medic obosit care poate să greşească sau care se vede nevoit să improvizeze, fără să mai respecte toate regulile, pentru că – nu-i aşa – pacientul trebuie tratat, indiferent de condiţii, ca pe front. Numai că România se află încă pe timp de pace şi, dincolo de vinovăţiile punctuale ale neaveniţilor în sănătatea românească, vina nu mai este imputabilă doctorului, ci sistemului însuşi. De aceea trebuie nu numai refinanţat, dar şi schimbat din temelii.
Virgil Cosma, jurnalist
