La 8 noiembrie 1794, ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, domnul Ţării Moldovei, Mihai Şuţu, poate şi de hatârul a ceea ce reprezenta acea zi pentru el, răspunde favorabil unei jalbe a târgoveţilor botoşăneni, reconfirmându-le vechile privilegii pierdute. În acea jalbă a lor, locuitorii botoşăneni arătaseră „acé învechită a lore slobozenie şi nesupărată odihnă ce moşteneşte de la strămoşii loră din vreme descălecăturii acestui târg […]”. Ei cereau, în virtutea acestei „nestrămute păzită rânduială”, ca aceste străvechi libertăţi ale lor să fie întărite şi de către acest domn, „spre în veci a să păzi privelegiile ce au avută de la strămoşii loră”.
Putem presupune că jalba lor târgoveţii şi-o întemeiaseră pe acte vechi, în posesia cărora se aflau, copiate poate periodic, pe măsură ce vechimea sau alte împrejurări îşi puneau amprenta asupra stării de conservare, făcându-le ilizibile. Cu acest lucru se puteau ocupa preoţii de pe la bisericile domneşti din târg, sau diecii ce deprinseseră a scrie pe lângă aceste biserici, pentru osteneala lor fiind răsplătiţi, potrivit unor înţelegeri încheiate cu sfatul municipal format din şoltuz şi cei 12 pârgari. Unele dintre acte, din vremea „descălecăturii” târgului, se poate să se fi pierdut, distruse în noianul de rele întâmplări ce se abătuseră asupra aşezării, dar memoria colectivă le-a transmis înaintaşilor, pe cale orală, sau prin menţionări fragmentare în acte mai recente.
Din document mai reiese ceva, o caracteristică specifică şi altor târguri moldoveneşti, a căror structură multietnică, aşezată pe o solidă bază românească (în cele mai multe dintre ele excepţiile fiind izolate şi contextuale), nu a împiedicat convieţuirea ci, dimpotrivă, i-a adăugat savoare şi putere. Privilegiul domnului Mihai Şuţu, alte privilegii domneşti ce i-au premers, se adresau, deopotrivă, tuturor locuitorilor târgului, „creştini şi alte limbi ce vor fi lăcuitori”, condiţia pentru a beneficia de ele fiind aceea ca „fiştecarele” să aibă în târg loc de casă, dughene, locuri slobode, cu alte cuvinte să locuiască acolo sau, după o veche şi sugestivă sintagmă, să fie „de-al locului”.
În acest spirit, considerăm că se poate vorbi de un singur catastih al târgului, unul şi acelaşi pentru toţi locuitorii, indiferent de etnie sau de credinţa lor, întărind spiritul de coeziune şi sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate (evident, ne referim la sensul generic al termenului, pentru că în realitate, date fiind zecile şi sutele de ani care trecuseră, se adunaseră mai multe asemenea catastife, adevărate glosare ale vieţii urbane medievale).
În acelaşi timp, nu încape îndoială că armenii, grecii, mai târziu evreii, turcii şi alte naţii reprezentate în rândul târgoveţilor botoşăneni şi-au avut şi ei propriile catastife, în care erau trecute actele care îi priveau direct, acestea fiind ascunse sub denumiri precum „Inventare” sau „Perilips” (rezumat, prescurtare, n.ns.).
Prof. dr. Daniel BOTEZATU