Pescuitul este una dintre ocupațiile ancestrale ale oamenilor, fiind practicată încă din preistorie. Și la români, pescuitul a fost și încă mai este o îndeletnicire practicată pe întreaga suprafață a țării, așa încât nu se putea să nu dea naștere unor expresii, inițial cu referire strictă la pescuit și care ulterior, prin generalizare și abstractizare, s-au extins la situații cotidiene.
Despre cineva capricios, răsfățat, spunem că “are toane” sau “l-au apucat toanele”, adică l-au apucat năbădăile, furiile, a devenit agitat. Cuvântul are origine slavă, fiind întâlnit și la ruși și la ucraineni în aceeași formă, adică “tonea”. Prin toană, pescarii înțeleg ocolul făcut prin desfășurarea largă și completă a unui năvod, care prinde peștele, înconjurându-1. Tot toană este și locul (bogat în pește) unde se aruncă în acest fel năvodul, dar și timpul când peștele umblă după mâncare. În toate aceste situații, peștele este extreme de agitat, se zbate. De aici până la expresia a avea toane nu a fost decât un pas pe care cineva, poate pescar, sigur cu imaginație, l-a făcut caracterizând astfel o persoană instabilă.
“S-a dus pe copcă”, spunem despre cineva care a intrat într-o mare încurcătură, a pățit-o, eventual a murit. Asocierea copcii un mare necaz este la îndemână și celor cu mai puțină imaginație. Copca (din bulgărescul “kopka”) este o gaură, o spărtură făcută în gheața unui râu, a unei bălți etc. pentru pescuit, sau pentru scos apă. Rareori cineva care a căzut în copcă se și salvează, așa încât să te duci pe copcă e tot ceea ce poate fi mai rău. Ne putem imagina circumstanțele în care a apărut expresia. Doi sau mai mulți oameni s-au dus iarna fie la pescuit, fie să scoată apă la un râu ori o baltă înghețată. Au făcut una sau mai multe copci în gheață, doar că într-una dintre ele unul dintre ei cade și dispare pentru totdeauna. Ce răspuns puteau da ceilalți la întrebarea rudelor: “- Unde e X”? Răspunsul nu putea fi decât unul: – S-a dus pe copcă, săracul, Dumnezeu să-l ierte”!
Ultima expresie vine tot din aria semantică a pescuitului, dar are și un echivalent vânătoresc. “A lua cu hapca” (cuvântul vine tot de la bulgari – “hapka”) înseamnă a lua ceva sau pe cineva cu forța, cu de-a sila, abuziv, fără drept de împotrivire. Veți înțelege ce vrea să spună expresia, mai ales cei mai puțin inițiați în arta pescuitului, când voi preciza că hapca este un cârlig mare de undiță, de vreo 8-10 cm, folosit la pescuitul somnului, pește autohton care poate atinge mărimi impresionante. Înainte de apariția lansetelor performante și rezistente, pescuitul la somn, când acesta era înțepat, se făcea prin priponirea firului ce fusese lansat în larg de un țăruș bine înfipt la mal, după care firul era tras puțin câte puțin, până ce dihania era adusă la mal. În râurile mari, dar și pe Dunăre, se pescuiește și “la japcă”, adică la un cârlig mare în formă de ancoră, arncat de repetate ori în larg și tras spre mal până cînd agață vreun somn mai mare. Chiar dacă e considerat braconaj, acest gen de pescuit se mai practică și azi, spunându-i-se și ”pescuit la coasă”. Fiind agățat de oricare parte a corpului, somnul era adus cu forța la mal, adică era “adus cu japca”. E posibil ca această ultimă expresie să vină de la vânători, pentru că termenul japcă provine din bulgărescul “žapka” = laț, cursă, iar expresia e posibil să fi apărut prin raportare la animalul care se zbate neputincios în cursă.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU