„Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă isvor”. Pe final de iarnă, când primăvara îşi face uşor, uşor loc şi, vorba cântecului, „De-acum nu ne mai îngheaţă/ Nasul şi picioarele”, putem porni din nou hai hui la drum. Şi cum Botoşaniul nu ne oferă prea multe alternative, mergem la Ipoteşti, la celebrul lac „al lui Eminescu”. Chiar dacă ştim că e un „fake”, că nu e decât o ştioalnă pe care comuniştii au amenajat-o în anii ’88-’89 pentru a marca 100 de ani de la moartea poetului, mergem cu inima deschisă la lac şi ne amăgim că, odată, pe acele drumeaguri din pădure a călcat şi marele poet.
Drumul nu e lung, nouă kilometri de Botoşani îi faci în câteva minute şi nu consumi nici mult combustibil. Dar… Există şi un mare dar. Nici bine nu treci de biserica şi cimitirul din Stânceşti, când mai ai doar vreo câteva sute de metri până la pădure, şi începe aventura. Asfaltul, dacă îl mai putem porecli aşa, s-a bortelit de zici că pe acolo a fost un batalion de infanterie şi un căprar mai zelos i-a pus pe bibani să sape tranşee de apărare. Faci un efort, îţi faci cruce, că doar abia ai trecut pe lângă biserică, bagi într-a-ntâia, spui în gând toate rugăciunile pe care le ştii şi porneşti. Uşor să nu rămâi împotmolit în mâl. Treci şi peste tranşee. Reuşeşti şi nu ţi-a sărit nici o roată. Ai atins maşina uşor pe dedesubt, dar nu e grav. Te feliciţi că ai fost inspirat şi ţi-ai luat o maşină cu gardă mai înaltă. De altfel, la asta te-ai şi gândit când ai cumpărat-o, la drumurile din Botoşani.
Simfonie de drujbe la marginea pădurii
Încă vreo 200-300 de metri şi ajungi în parcare. Încerci să găseşti şi tu vreun loc de parcare şi cobori victorios, dar în loc de ciripit de păsărele îţi gâdilă urechea sforăitul drujbelor. Zici că e o simfonie scrisă de un compozitor ce trece printr-o lipsă cruntă de inspiraţie sau unul răpus de savoarea licorilor lui Bachus. Ceea ce trezeşte la realitate este maşinoiul ăla de cărat lemne, cu remorcă de nu se mai termină şi cu număr de Suceava, tras pe lung în parcare şi stiva de copaci puşi la pământ de lângă cantonul silvic.
Nedumerit scoţi telefonul şi te uiţi pe hartă. Eşti la Ipoteşti sau ai nimerit din greşeală pe undeva prin Obcinele Bucovinei sau prin Subcarpaţii Moldovei, că numai acolo se taie în draci pădurile. Nu, nu ai greşit locaţia, dar a început „masacrul” copacilor şi la noi. Eşti la Ipoteşti! Imediat ţi-o confirmă ruinele fostei cabane, a cărei pereţi abia se mai ţin pe picioare. După ce au luat foc, ei rezistă cu stoicism timpului şi probabil nu va mai dura mult şi se vor transforma în vestigii istorice. Vom planta un indicator cu „Aici, acum vreo trei decenii, era o cabană unde se puteau mânca mici şi bea bere. Bere de Suceava”. Că alta nu era atunci. Poate că aşa vor fi atraşi şi pe la noi japonezii, că tot se fotografiază ei cu toate ruinele civilizaţiei. Poate vor fi încântaţi să-şi facă poze şi alături de „vestigiile istorice” ale Botoşanilor.
Aleii acoperite de gheaţă şi mocirlă
Dar hai spre lac, că doar într-acolo am pornit. Nici bine nu ieşi din parcare şi realizezi că te-ai echipat greşit pentru această „expediţie”. Că ţi-ai uitat acasă patinele. Gheaţa nu se de bătută aşa uşor. Dacă în pădure au ieşit ghioceii, iar pământul musteşte de apă, noua alee spre lac e încă sub vraja iernii. Ea nu renunţă uşor la gheaţă. Zici că-i face concurenţă neloială patinoarului de la Cornişa.
Cum nici tu nu renunţi uşor la planul pe care ţi l-ai făcut, porneşti copăcel-copăcel spre lac. Reuşeşti şi de această dată. Ajungi la scări. Slavă Domnului că acestea sunt „la negru”. Mai ai câţiva paşi şi gata, calci pe urmele lui Eminescu. Surpriză, însă. Lacul e îngheţat, iar aleea de dale e plină de noroi. De mult noroi. Stai în dubii mergi mai departe şi te murdăreşti ca un porc sau te întorci. Zici să rişti şi mergi spre pod. Lasă că noroiul se curăţă, iar pe aici încă nu au ajuns mistreţi cu pestă, aşa că puţin noroi nu ar avea de ce să-ţi strice frumoasa zi de primăvară.
Încerci să faci poze, dar ce să prinzi în cadru? Cioatele de stuf de pe lac? Stuful uitat a fi tăiat dinspre coada lacului? Podul din care au zburat scândurile şi balustradele? Nu, nu ai nimic de pozat şi de pus pe Facebook pentru like-urile prietenilor tăi. Nu e încă momentul! Să mai treacă vreo două-trei săptămâni, să revină natura la viaţă.
Obiectiv turistic cu o imagine dezolantă
Porneşti înapoi spre casă. Drumul nu e lung, dar câteva gânduri nu-ţi dau pace. Unul dintre ele: „De ce oare nu ştim să ne valorificăm principalul vector turistic al judeţului? De ce ne batem joc cu atâta uşurinţă de el, în loc să ne concentrăm atenţia în jurul lui şi să facem în aşa fel încât să devină un magnet pentru turişti. Alţii fac atracţie din piatră seacă, iar noi o avem la îndemână şi nu ştim să o valorificăm”.
Ce ar fi gândit tânărul inginer de la OGA din ’88, cel pus de ideologii PCR să transforme ştioalna din pădure în celebrul lac al lui Eminescu, despre ce a ajuns „lacul codrilor albaştru”? Ce ar fi gândit atunci, că ceea ce gândeşte acum se vede cu ochiul liber, pentru că acel tânăr inginer din anii ’80-’90 este nimeni altul decât Costică Macaleţi, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, cel care ar trebui să aibă grijă de „Lacul lui Eminescu”. De lacul pe care, alături de comunişti, i l-a atribuit lui Eminescu.
