Toată vâlva mediatică creată în jurul „Cuminţeniei pământului” riscă mai degrabă să scârbească decât să stârnească vibraţii patriotice şi de natură apropiată în sufletul celor cărora li se adresează diversele campanii de sensibilizare a celor pe baza cărora guvernanţii se gândesc să scutească statul de nişte cheltuieli. Cheltuieli pe care guvernul le consideră neapărat necesare după criterii care deja ridică semne de întrebare. Dar dacă e vorba de Brâncuşi…
Personal nu înţeleg încrâncenarea cu care guvernanţii ţin neapărat să cumpere celebra creaţie marca Brâncuşi în condiţiile în care săptămânal, dacă nu chiar zilnic, opere ale altor artişti români sunt vândute la licitaţii şi nimeni sare în sus că trebuie neapărat cumpărate deoarece s-ar clasa în selecta categorie pompos intitulată Tezaur. Pur şi simplu i s-a pus cuiva pata pe Cuminţenia pământului. Să mai amintim că pentru salvarea casei lui George Enescu autorităţile n-au dat dovadă de prea multă implicare.
De ce statul care a dat dovadă de atâtea ori că e mână spartă, aruncând cu amândouă mâinile bani în investiţii care nu se regăsesc decât pe hârie ori nici măcar acolo se încăpăţânează să ceară de la cetăţean bani pentru a achiziţionat un bun de tezaur? Un răspuns mulat pe modul de acţiune şi gândire al celor care ne conduc spre binele lor de aproape trei decenii ar fi că la faza asta şmecherilor care trag de sfori nu le iese nimic. Adică nu există comision de încasat. Şi unde nu e comision de încasat, interesul guvernanţilor tinde spre zero. Prin urmare, de vreme ce nu există comision, cine să rişte banii statului? Aşa funcţionează gândirea guvernanţilor. Tot ce s-a mai construit, ce s-a mai pus în mişcare în ultimele două decenii şi jumătate s-a ridicat datorită comisionului. Să mai precizez că de multe ori comisionul s-a încasat fără să se mai construiască ceva?
Însă investigaţiile care au venit la pachet cu scandalul demonstrează că afacerea este mult mai complicată. Peste toate amănuntele, mai mult sau mai puţin picante, se face remarcată încăpăţânarea statului de a nu da bani din visteria publică. Face apel la punga cetăţeanului, încercând astfel să-l jecmănească de două ori. Pentru că banii pe care guvernul spune că i-a alocat pentru Cuminţenia pământului tot de la cetăţean îi are. I-a luat din taxe şi impozite şi ce i-a mai trecut prin cap de la cel care munceşte. Şi, probabil apreciind că nu l-a jecmănit destul pe contribuabil, statul s-a gândit că n-ar fi rău să-l pună să şi doneze. Că aşa e frumos, că aşa e patriotic, că Brâncuşi este al meu…
Dar dacă cetăţeanul nu donează de bună voie… Zilele acestea, un lanţ de supermarketuri s-a gândit să demonstreze patriotism şi implicare. Din proprie iniţiativă ori poate că rugaţi de anumiţi factori politici de care trebuie să se ţină cont în perspectiva dezvoltării viitoare, cică 1% din valoarea produselor marcă proprie vor fi donaţi pentru Cuminţenia pământului. Stau şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca acel 1% în loc să fie donat, să fie redus din preţ. Că dacă tot îşi permit să arunce banii pe fereastră. Pentru că în urma acestei campanii lanţul de super magazine n-o să iasă în pierdere. După ce au scos de pe piaţă micii comercianţi, acum băieţii cu magazine gigant vor să ne înveţe ce e patriotismul şi iubirea faţă de valorile naţionale.
Liliana Mincă, despre care nu poţi să nu te întrebi cum a ajuns să fie membru în Comisia pentru cultură de la Camera deputaţilor (poate că a impresionat cu prestaţia de la „O dată în viaţă”) vine şi ea cu o propunere. Că n-ar fi bine ca Loteria să bage două extrageri speciale dedicate „Cuminţeniei pământului”? Cunoscut fiind apetitul românilor pentru jocuri care oferă iluzia îmbogăţirii rapide cu siguranţă că se vor strânge banii necesari ba chiar şi ceva mai mult.
Campanii de sensibilizare, idei mai mult sau mai puţin cretine, ordonanţe şi amendamente. Un adevărat circ, dar circ de proastă calitate. Care e menit să mascheze marele adevăr. Acela că indiferent de cum vor fi adunaţi banii cu care se va plăti într-un final Cuminţenia pământului, banii vor proveni – fără excepţie, până la ultimul eurocent – din buzunarul cetăţeanului. Care plăteşte tot, de la „Cuminţenia pământului” la nesimţirea guvernanţilor.
