Cel mai comun înțeles al expresiei, pe care dacă nu am folosit-o fiecare dintre noi, sigur măcar am auzit de ea, este acela de a da afară pe cineva, a obliga să plece, a alunga. Expresia mai este folosită și în cazul unei despărțiri între doi iubiți, de regulă bărbatul fiind cel care se laudă că ”i-a dat papucii fostei partenere”, adică a pus capăt relației, a părăsit-o. Sigur, referirea la papuci, ca obiect de încălțăminte, poate crea aparența unei înțelegeri facile a expresiei. La urma urmei, când dai pe cineva afară din casă îi dai sau îi arăți papucii și îl scoți repede pe ușă, asta dacă nu îi arunci papucii afară și îl trimiți pe musafirul nepoftit după ei.
Termenul „papuc” este de origine turcească și desemnează încălțămintea ușoară, fără toc, purtată mai ales în casă. În lumea orientală, dar și la noi, încă există obiceiul ca în casă să se poarte acest tip de încălțăminte, alta decât cea cu care umbli pe afară și căreia îi spunem papuci de casă.
Pe lângă papuc, am luat de la turci și termenul „papugiu” (tc. „papuççu”), cu înțelesul de servitor care păzea cândva, la intrarea în locuință, sau în geamie (locașul de cult al musulmanilor) încălțămintea pe care o lăsau acolo cei ce voiau să intre, tot papugiul fiind cel care le dădea în loc o pereche de încălțări ușoare, numite mestei sau papuci. Această categorie de servitori era desconsiderată de către ceilalți, ceea ce a dus la eticheta de papugiu în limba română, adresată oamenilor de nimic, puși pe învârteli, șarlatanilor care vor să câștige cu eforturi minime. Vă amintiți că la un moment dat am scris despre expresia ”a freca menta”, adresată exact unei asemenea categorii de oameni, care se țin mai mult de învârteli, de câștiguri ușoare.
La români, termenul de papuc a ajuns să desemneze încălțămintea în general („mi-am luat papucii și am plecat” e o expresie des folosită la noi), așa încât când vizitatorul decidea să plece o făcea atunci când gazda îi dădea papucii. Dacă momentul plecării era tărăgănat, gazda intervenea energic și îi dădea pur și simplu papucii musafirului, determinându-l să plece (de aici expresiile „a-și lua papucii, a o șterge la papuc”, adică a pleca repede). Se întâmpla mai ales dacă vizita era agrementată și cu niscaiva licori bahice, iar musafirul nu se mai dădea plecat, sau pur și simplu nu se mai putea încălța, urmare a consumului în exces al acelor licori.
Expresia are și o altă conotație, ce pleacă de la un obicei ce exista mai ales în mediul domnesc și boieresc. Unul dintre cele mai apreciate daruri, și atunci, dar și acum, ce se puteau face femeilor, era cel al unei perechi de încălțări, de papuci. Astfel, în ziua de Crăciun a anului 1776, Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldovei, dăruia Doamnei, beizadelelor (fiilor) și domnițelor ”conduri și papuci cu mestei și târlici” în valoare de 44 de lei. Spre exemplificare, un vițel costa 3 lei, un miel 60 de bani, o găină 9-15 bani, iar un curcan 30-48 de bani! Cam scumpe încălțările, așadar!
Darul se făcea și când domnul sau boierul dorea să se despartă amiabil de o fostă curtezană. Acesteia i se trimitea, spre a fi împăcată, dar și ca semn al despărțirii, o pereche de papuci ornamentați cât mai bogat, eventual și împodobiți cu pietre prețioase. În termeni argotici, adică necivilizați, „a da papucii” înseamnă tocmai a părăsi pe cineva (fie iubit, fie iubită) fără prea mari regrete.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU