De multe ori spunem despre cineva sau despre ceva că „a jucat un rol banal” în desfășurarea unui eveniment, adică a avut o contribuție minimă, neimportantă, comună, obișnuită, secundară, lipsită de originalitate. Chiar și o persoană mai puțin familiarizată cu filologia răspunde că originea expresiei se află în lumea teatrului, pentru că acolo, nu-i așa?, actorii sunt distribuiți în roluri, principale sau secundare. Însă proveniența expresiei nu se rezumă doar la asta, în spatele său se află o poveste ale cărei începuturi datează din antichitate, prelungindu-se către evul mediu.
Să începem cu primul dintre cele două cuvinte, anume „rol”. Sensul inițial era acela de „rulou”, „sul”, apoi „sul de pergament”. Scribii antichității, fie ei din Mesopotamia, Egipt, Israel, spațiul grecesc sau statul roman, copiau operele literare pe suluri de pergament. Astfel, la un moment dat, cuvântul a început să însemne „operă literară scrisă pe un rulou de pergament”. Denumirea se aplica tuturor operelor literare, inclusiv pieselor de teatru, așa încât, în timp, textului pe care-l avea de învățat actorul, fiind scris pe același material, i se va spune rol. „Și-a învățat bine rolul”, iată o altă expresie în același sens.
Cât despre celălalt cuvânt, „banal”, etimologia sa nu e câtuși de puțin „banală”. În franceza veche, „banul” era un înalt demnitar care stăpânea peste o formațiune, un domeniu feudal ce se numea banat. Asemenea formațiuni au existat și în spațiul românesc, Banatul Severinului, Banatul Craiovei sau Banatul Timișoarei. La un moment dat, Banul Craiovei era cea mai importantă dregătorie a Țării Românești, din Oltenia ridicându-se puternica familie a Craioveștilor, care a dat domni precum Neagoe Basarab, Radu Șerban, succesorul lui Mihai Viteazul la tronul muntean, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu.
În luptă, formațiunile recrutate de pe teritoriul banatului purtau drapele militare particularizate cu blazonul nobilului, drapele numite „baniere”. Prin extensie, tot în franceza veche, „banal” era însușirea, calitatea unui obiect dintr-un „banat”, adică dintr-un teritoriu stăpânit de un nobil feudal. Existau, astfel, drumuri „banale”, mori „banale”, târguri „banale”, păduri, pășuni, iazuri „banale” etc. Multe dintre aceste lucruri „banale” erau folosite de către toată lumea sau, în orice caz, de către multă lume din acel teritoriu. Erau acea parte a domeniului feudal de folosință comună, pentru uzul cărora, eventual, țăranii aserviți prestau zile de clacă pe rezerva seniorială, parte a domeniului rezervată exclusiv nobilului și în centrul căreia, de regulă, se afla și castelul.
Plecând de la această caracteristică, anume aceea că aceste lucruri se aflau la îndemâna tuturor, francezii le-au spus, la un moment dat „banale”, adică accesibile pentru toți, comune. De aici până la sensul actual al cuvântului, pe care limba română l-a preluat din franceză, mai e doar un pas. O faptă pe care o poate face toată lumea este, nu-i așa?, „banală”. O idee la care se poate gândi orișicine, care e cunoscută de către toți, e o idee „banală”. Un rol neimportant, pe care îl poate juca oricine și care nu iese în evidență, e un „rol banal”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
